vineri, 30 decembrie 2011

Recăutarea divinului


Coreea de Nord... Decembrie 2011...Isterie natională... Totul pare desprins din altă lume... Chiar si noi, cei care am trecut prin rusinea si umilinta comunismului, privim cu uimire Marea Boceală Natională a creierelor spălate... Stau si mă gândesc, totusi, cât de departe suntem noi, europenii estici si chiar cei de la o aruncătură de băt de noi, ba spre vest, ba spre est, de ceea ce se întâmplă în asiatica si penibila tară comunistă... 

În România, abia iesiti dintr-o perioadă în care ateismul era politică de stat si intrati într-o epocă nouă, ipocrită, distanta fată de divin nu s-a micsorat deloc. Noi, cu totii, ne nastem cu nevoia de divin, dar, în timp, pentru că nu-l căutăm unde este, apar forme pervertite de divinizare. Despre presedintele comunist coreean se scria la un moment dat că nu are necesităti fiziologice. S-o fi ridicat deasupra a ceea ce e omenesc? Toată această manifestare de adulare natională exprimă tendinta de a fi pus în locul din care fusese golit divinul. Multi dictatori, din toate timpurile, au avut această tentatie, mulată pe nevoile oamenilor de a diviniza. Dacă regii erau consideati ca fiind unsii Lui Dumnezeu, iar regatele erau mostenite, dictatorii se cred divini, peste ei nemaifiind nimeni si au tendinta transmiterii mostenirii spre acelasi os "domnesc".

Divinul, izgonit din sufletele noastre, se întoarce, iar noi, nepregătiti fiind, ne strivim sufletele. Asa apar căutările mistice prin consumul de droguri, asa unii dintre oamenii dragi ajung să fie pusi în locul Lui Dumnezeu si apoi, când ei se mai îndepărtează, lumea se dărâmă, asa le punem aura marilor artisti, sportivi, politicieni etc., uitând că sunt oameni si că, dacă punem totul pe umerii lor, într-o zi Pământul se va sfărâma. Aceeasi ispită este si a unor psihologi, ori a altor profesionisti care trec dincolo de normele deontologice si stiintifice. Nevoia de a diviniza, împletită cu ispita de a fi divinizat produc monstri în toate cotloanele si la nivel macrosocial.

Întoarcerea divinului la locul său ne-ar aseza si pe noi, cu toate valorile pe care le-am inversat. Andrei Plesu spunea că nu cunoasterea binelui si a răului a fost păcatul adamic, perpetuat apoi până la noi, ci cunoasterea cea fără de Dumnezeu. Despre oamenii neisprăviti se spune că nu au niciun Dumnezeu. La fel si despre societăti. Diferenta dintre un rege si un dictator este că primul este unsul Lui Dumnezeu, al doilea se crede Dumnezeu. Mici dumnezei se cred toti cei care primesc diverse puteri asupra celorlati oameni. Unii se simt dumnezei buni, altii dumnezei răzbunători. Rătăciti, tot mai rătăciti... Până nu vom ridica din nou ochii spre Cer, până când Pruncul Hristos nu se va naste în sufletele noastre si nu vom fi gata să ne jertfim, asa cum si Fiul Lui Dumnezeu s-a jertfit, vom musca în continuare din mărul adamic, ne vom număra cei 30 de arginti, ne vom lepăda de mii de ori si nu vom plânge cu lacrimile purificatoare ale Sfântului Apostol Petru.

Fost-a Crăciunul, veni-va Anul Nou! Început bun să pună Dumnezeu în inimile noastre!

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Morar Turbincă

Toată povestea asta cu primarii PDL îmi aminteste de Ivan Turbinca. Acesta, ba îi transmitea Mortii că trei ani va trebui să mănânce numai pădure bătrână, ba alți trei ani numai pădure tânără, ori "numai vlăstare fragede, răchițică, smicele, nuiele"...

Nu stiu ce-o fi în mintea Morarului, dar se pare că acum s-a transmis ca DNA să macine alesi locali portocalii. Nu m-as întrista, dar noua dreptate pare a fi gătită la flacăra violet.

Cugetări…înainte de toaletare

M-am umplut de duşmani ca un câine de purici. Unii se lasă transportanţi până ajung la alti câini şi abia sar, de plini ce sunt. Dacă aţi auzi cum le topăie globulele mele prin burţile nesătule. Albe, roşii, nu mai contează. Degeaba încerci o discuţie… Aţi văzut vreodată puricii conversând cu câinele din dotare? Nu, ei doar sug, îşi lasă excrementele şi sar. Uneori strigă la stele verzi, ori scot tot felul de gogonate, după sufletele lor.

Ştiti, însă, ce mi se pare cu adevărat ticălos? Unii par chiar politicoşi. Mimează respectul și te-ar umple de sânge.

Zdrenţăros...merg mai departe. Ca şi amicul meu din poezia lui Arghezi, mai înjur cu un lătrat, că, no, sunt mai de la ţară. Da, ştiu, m-am obişnuit cu ei. Unii ar spune că trăim ca într-o simbioză. Eu şi ei... Ei, da’! Si? Nu strică o toaletare.

marți, 15 noiembrie 2011

Miez de noiembrie

Ce nudă e pădurea
Cu sânii ruginii
Si nurii conifere!

Ce proaspătă-i colina
Cu coastele golase
Si bratele aurii!

Ce veselă-i privirea
Cu razele-i zglobii
Și cu sclipiri afunde!

Trecută-i toamna,
În damigene-i vinul,
Pe foc mai pune-un lemn,
Să depănăm destinul!

duminică, 6 noiembrie 2011

Călător prin viată

Omul din tren... S-a mai spus despre el că e cel mai bun psiholog, că te ascultă, că poti să-i spui toate supărările si visurile tale. Le va uita sau va merge cu ele în lumea lui, fără nicio interferentă cu drumul pe care îl vei urma. Ei bine, tainele tale sunt în sigurantă, dar, fizic, omul acela va pleca pentru totdeauna din viata ta. Nu stiu dacă este trist, dar, până la urmă, el moare pentru tine în momentul în care coboară din tren, iar tu...la fel, treci într-o altă lume, cunoscută ori străină, dar diferită... Ai putea să-i ceri numărul de telefon sau contul fb si atunci...parcă l-ai/te-ai salva, dar...nu, îl lasi asa, să se ducă. Nici măcar numele nu i-l stii, desi i-ai încredintat o parte din viata ta.

Un om drag familiei mele, pe care îl vedem rar, dar apăsat, ne-a spus la un moment dat că nu-si face niciodată griji pentru oamenii pe care-i iubeste, căci Dumnezeu este peste tot. Indiferent că suntem aici ori peste mări si tări sau...dincolo de ceea ce noi percepem ca fiind viata pământească, Dumnezeu veghează cu Iubirea Lui. Prin urmare, să nu ne întristăm pentru niciun om care a lăsat urme frumoase în sufletul nostru! De-om păstra iubirea, nicicând nu ne-om pierde. Prezenti sunt si vor fi toti oamenii frumosi care ne-au bucurat inimile.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Ipocrizie portocalie

Spitalul din Codlea s-a redeschis si  fost, în sfârsit, clasificat... Ultimul erou autodeclarat este...Scripcaru. În conditii normale, as râde cu poftă si l-as astepta si pe Puiu Popa să se înscrie... Băsescu ar putea si el să se împăuneze, Boc să taie panglicuta, Cseke să spună că nu în zadar si-a dat demisia, iar Udrea să devină infirmieră de onoare... În conditii normale... Asa, însă, nu râd deloc, pentru că realitatea politică e din ce în ce mai perversă si...e posibil ca orice vis urât să ni se întâmple. În plus, mai există unii care să-i creadă.

luni, 31 octombrie 2011

Zâmbet ascuns

Mă risipesc
în fiecare om
şi mă adun
în fiecare suflet.

Mă pierd în orisicare gând
Mă regăsesc apoi
Într-un Cuvânt.

Mi-e dragă
Sclipirea cea de Chip
În colţ de inimă
Ascunsă.

Si fredonez
O veche melodie
Din strop de Rai
Usor…
Prelinsă.

duminică, 30 octombrie 2011

Despre ratare si rezistentă

De multe ori, când cineva vrea să jignească, i se adresează celuilalt făcându-l "ratat". Ratarea, însă, e posibilă atunci când esti în fata unei ocazii, când ai toate atuurile si esti la un pas de cee ce se consideră a fi reusită, dar îti fentezi norocul cu gratie. De aceea, nu oricui i se potriveste această etichetă. Ratat este cel ce are abilitățile necesare succesului si oportunitatea, dar sutează în bară. Andrei Plesu spunea că "dacă s-ar institui un premiu Nobel pentru ratare, românii l-ar monopoliza pentru un secol". Au trecut 35 de ani de când a emis această ipoteză si mie nu mi s-a confirmat. Ce-i drept, as mai avea ceva de asteptat, dar îmi voi asuma dreptul de a mă îndoi încă de pe acum, căci atunci când se va plini vremea nu voi mai fi p-acilea.

Când ti-ai ucis elitele sau când ai încercat să le anihilezi umflând pușcăriile cu ele, când ai instituit pentru o perioadă nedefinită criterii întoarse, când cei care mai au câte o scânteie mușcă din tărână, iar ipocrizia este politică de stat, când nonvaloarea se îmbracă strălucitor si este ovationată în piete, iar tot ce e valoros zace uitat, se mai poate vorbi despre ratare? Nu, nici  vorbă. Cum să ratăm dacă nici măcar nu ajungem să ne apropiem de poarta adversă?

Igas s-a referit la un alt politician făcându-l ratat. Da, cred că avea dreptate. Domnia sa este prototipul omului de succes în România. Sfertodoct ajuns ministru. Bravo, bravo! În comparatie cu el, toti profesorii sunt niste ratati rupti în coate. Din păcate, România e plină de igasi: unii cu bacalaureat, altii cu licentă, cu master, doctorat si/sau studii postdoctorale. Ce mai contează, când nu e sigur că un absolvent de facultate stie să scrie măcar româneste?

În tara în care regulile se aplică după bunul plac, în care nu esti nicio clipă sigur că ai vreo sansă să reusesti prin propria competentă, m-as bucura să fiu un ratat, să mă aflu în fata portii si să nimeresc bara. Cine mai poate face asta? Anormalitatea e singura stare firească în societatea de azi. Ati auzit discursul Regelui? E anormal prin decentă, moralitate si consistentă. El nu se încadrează în peisajul României care l-a votat pe Băsescu. Nici strigătul fostilor detinuti politici nu este auzit de popor, desi sângele martirilor hrăneste sufletul neamului.

În România cea întoarsă pe dos, nu cred decât în ratati. Oameni buni, nu vă adaptati! România autentică se bazează pe rezistenta voastră.


sâmbătă, 29 octombrie 2011

Capcana justitiarului pripit

Un tânăr înota... Nu se descurca prea bine... La un moment dat...a intrat în panică si a început să dea haotic din mâini si din picioare, în timp ce înghitea apă... Aflat în apropiere, un alt tânăr a încercat să-l ajute, dar instinctul de supravietuire al celuilalt l-a transformat pe salvator într-un element de sprjin disperat. Simtind că si el e în pericol, cel care a venit să acorde ajutor a intrat, la fel de speriat,  în programul automat de autosalvare cu orice pret... Dacă nu intervenea un salvamar, se înecau amândoi.

Un alt tânăr încălca în mod repetat legea si plătea în mod regulat cu ani din viată pentru asta. Un justitiar de aiurea, văzând comportamentul antisocial al acestuia, s-a gândit să-i dea o corectie. Din păcate, la fel de antisocială... O fi câstigat cineva? Că amândoi au înghitit aceeasi apă murdară.

Salvamar! Nu există salvamar? Ei bine, luând aminte la noi însine si păstrându-ne gândul cel bun, putem întinde o mână de ajutor. Reusim, oare, fără să ne lăsăm încoltiti de propriile slăbiciuni? Oriunde am fi, putem încerca. Iată un exercitiu de autocunoastere!

miercuri, 26 octombrie 2011

Pe Mures în...sus

Pe Mures, într-un frumos oras din vestul tării, există această terasă... Când m-am simtit mai trădat si mai nedreptătit ca oricând, am mers cu un prieten la o bere pe râu. Mi-a spus că acolo toate grjile si supărările sunt luate de apă si duse departe...

Cât de important e să lasi tot ce te doare si te supără să fie uitat la vale si, mai ales, cât de frumosi si de binefăcători sunt prietenii! Astăzi înteleg că toată vâltoarea prin care am trecut a avut sensul ei. Dumnezeu mi-a trimis oameni frumosi si mi-a arătat adevărata fată a mierosilor si a serpisorilor. Recunoscător sunt pentru toate. În plus, simt că e timpul să înfrunt vremurile. Voi înota spre izvoare. Cât de revigorant!  

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Bucuria gestului simplu

Zgribulite vremi ne bat la poartă... Pare că omenirea se dilată, iar omenia se diluează. Si totusi...mai există păstrători de valori. Slavă Domnului! Bucuria stă în gesturile simple ale omului din noi. Căutând-o, ne vom regăsi si vom tine aproape de tot ceea ce e frumos.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

România tenebrelor

Observ deseori zâmbetul ipocrit-superior al celor care coboară  în zonele tenebroase ale înţelegerilor ascunse, zone în care, cică, se iau adevăratele decizii şi unde se ţes realităţile viitoare. Pare că tot ce vedem noi e o reflectare vagă a celor stabilite deja în subteran.

O fi, nu ştiu şi nici nu prea vreau să ştiu. Prefer aripi, chiar frânte uneori… Nici tenebru şi nici marionetă nu voi să fiu. Libertatea mi-e mult mai dragă decât orice înregimentare profitabilă pe termen scurt. Chiar…ştiţi de ce miroase atât de greu societatea românească actuală? Pentru că nimeni nu a închis gurile de canalizare şi nu a încercat să aducă deciziile la lumină. Sau...a încercat, dar încă nu suficient. Om mai vedea.

joi, 6 octombrie 2011

Redescoperire

În ultima lună am avut parte de multe dezamăgiri în plan profesional. Proastă lună... Am simtit că tot ce am clădit s-a dus... Unii oameni în care am crezut m-au dezamăgit în cel mai neasteptat mod si nu era zi în care, plecat din localitate fiind, să nu mă astept să mai aud întâmplându-se ceva, în defavoarea mea, la locul de muncă. În tot acest timp, am descoperit, însă, cine sunt oamenii de lângă mine, în cine pot să am încredere și în cine nu. Am văzut cum vântul puterii îi încovoaie pe cei fără de coloană, cum oportunismul se catără fără să privească în urmă și am reîntâlnit, cu bucurie, PRIETENI.

Am simtit, mai mult ca oricând, că functionez doar pe motivatie intrinsecă și începusem să cred că, asta e, va trebui să mă obisnuiesc cu vântul rece pe care centrul puterii locale îl dezlăntuie cu neasteptată furie asupra mea. Nedreptătile curgeau si nu mă mai miram... Nici acum nu mă mir. Azi, însă, am avut parte de o bucurie care a compensat toată revolta si tot dezgustul pe care le acumulasem. Am câteva luni de când colaborez, ca voluntar, cu Fundatia Rafael, care se preocupă, cu un profesionalism mai putin întâlnit în România, de persoane cu dizabilităti.  Implicat fiind într-un proiect care mi-a consumat timp si efort, după sistemul "tu ne dai tot si noi nu-ti dăm nimic", o lună am lipsit dintre beneficiarii fundatiei. Astăzi, însă, m-am întors. Am deschis usa si am intrat... Era atmosfera aceea frumoasă de lucru cu care mă obisnuisem deja, în care fiecare manifestă interes pentru ceea ce are de făcut, dar presară si glume prietenesti, iar momentele de încordare creativă pândesc la fiecare masă de lucru. Asa arătau toti: frumosi si preocupati. Am păsit în sală si am avut parte de o neasteptată explozie de bucurie si de valuri de simpatie care se revărsau peste mine. Pur si simplu, am rămas coplesit si m-am fâstâcit cum nu mi se mai întâmplase de mult timp. Nu făcusem nimic ca să merit bucuria lor nedisimulată si absolut neinhibată, asa cum dincolo nu făcusem nimic ca să merit modul nedrept în care fusesem tratat. Dumnezeu le echilibrează pe toate, nu asa cum ne asteptăm noi, ci într-un mod minunat. 

Persoanele cu dizabilităti ne cer uneori atât de putin si ne fac cele mai surprinzătoare daruri. Sunt oameni frumosi, care iubesc, se bucură, suferă, se revoltă uneori, iar alteori te coplesesc cu bucuria pe care o emană. Eu astăzi am primit acest nepretuit cadou si vreau să-l împărtăsesc cu voi, poate pentru că e prea multă bucurie sau poate pentru că am redescoperit cât de frumosi sunt oamenii.

duminică, 2 octombrie 2011

Fiti partide, nu căpuse!

De felul meu, sunt mai de stânga, dar nu cred că în România avem o stângă veritabilă. Criptocomunistii si fostii utecisti, ajunsi astăzi pe urmele idolilor lor din frageda tinerete, fac de rusine atât dreapta, cât si stânga. Mi-am pus speranțele în PNTCD, apoi am votat Alianța DA și acum simpatizez cu PNL. Pe rând, partidele care au trecut pe la guvernare au atras sperante si le-au desertificat. Totusi, nu sunt adeptul ideii că toti oamenii politici sunt la fel. Chiar dacă ar fi, eu cred că solutia nu e lehamitea politică, ci o atitudine civică activă. Politicienii trebuie să ne simtă respiratia rece si să stie că fiecare greseală le este sanctionată.

Să revenim la PNL. Personal, cred că e partidul cel mai viabil în această perioadă de criză. Nu avem nevoie nici de populisme ieftine, nici de sarcasmul tălâmb al presedintelui actual si nici de abrambureala de solutii sustinute cu tărie, chiar dacă unele sunt contradictorii. Cred într-o soluție de centru-dreapta în această perioadă, dar nu si în oportunismul ieftin. Si, când spun asta, mă gândesc la ceea ce se întâmplă zilele acestea în Codlea. Toată lumea a asistat la închiderea ucigasă de spitale, inclusiv a celui din municipiul nostru. Glasurile partidelor au fost palide. Codlenii de rând, însă, s-au revoltat. Si asta pentru că Erwin Albu a fost mereu între ei si a întretinut spiritul civic. L-am văzut acolo si stiu ce spun. I s-au pus tot felul de etichete, a fost penibilizat, înjurat, amenintat, bruscat, amendat... Totusi, s-a încrâncenat si a rămas pe pozitii. Când nimeni nu mai credea, el mai lupta. Stiti care e cel mai dezarmant adversar al cuiva care se implică? Descurajarea oamenilor. Unii dintre cei care azi se dau aliati ai lui Erwin, strigau în gura mare si scriau peste tot că e în zadar ca oamenii să reactioneze. Ei, cu acest adversar s-a luptat, cu lehamitea crescândă a codlenilor care mâncau seminte în fata blocului sau care se ascundeau în curtile cu porti mari, foste săsesti, ale propriilor case.

Atunci, când vreo 10 oameni mai rămăseseră să lupte alături de el, era nevoie de orice sprijin... Unde erau atunci partidele politice? Unde era bannerul mare pe care scrie acum "PD-L-isti, luati laba de pe spitalul nostru!" ? Au avut o mică si palidă interventie. Întrebarea e: de ce acum? De ce sunt vehementi acum? De ce nu era atârnat bannerul acum câteva luni, când pe toti ne ardea buza?

Mă întreb, dacă vor să investim încredere în ei, de ce oamenii politici nu îsi asumă ceea ce EI au făcut pentru tară sau pentru comunitate? De ce vor să înceapă cu o căpusare?  Cum să votăm o căpusă? PDL s-a dovedit a fi un partid dăunător. De ce ne-am orienta spre cei care încep incorect lupta politică? Scriu acest articol pentru că vreau să-mi păstrez speranta că mai sunt oameni politici onesti, care îsi văd greselile si se feresc să persevereze.

Este evident: lupta pentru salvarea spitalului a fost condusă si sustinută cu o determinare neobisnuită pentru noi, de Erwin Albu. A fost si rămâne o luptă civică. Dragi oameni politici, găsiti-vă alte subiecte cu care să vă laudati! Sper să aveti.

Doamne ajută!

luni, 26 septembrie 2011

Privirea înteleaptă vede oaza dreptătii

E la modă să fii deschis, să privesti larg în jurul tău si să fii dispus spre orice experientă nouă. Priviri largi aruncăm în jurul nostru, ne deschidem mintea spre tot ce e nou... Open mind e crezul nostru... Bine e să nu încremenim în proiecte, să nu rămânem închistati si înglodati în stereotipii... Frumoasă perspectivă! Totusi, nu ne-ar strica să lăsăm privirea noastră, inima si mintea să treacă dincolo de aparente. Avem vederi largi, dar nu si lungi si, din păcate, din ce în ce mai putin profunde. De aceea ni se pare deseori nedrept ceea ce ni se întâmplă, de aceea nu întelegem si ne revoltăm. Dacă azi ni s-a întâmplat o nedreptate si mâine nu se corectează, dacă nici anul următor ori încă un deceniu, apoi să nu uităm că toate se linistesc si se echilibrează în timp. Vrem aici si acum. Ei, ce nu e aici si acum, va fi acolo si atunci... Nicio teamă!
Am întâlnit oameni revoltati că Divinitatea a îngăduit suferinte si nedreptăti, oameni disperati că dreptatea nu se arată... Da, am primit libertatea, am gustat mărul... Dreptatea rămâne, e si pentru noi, dar nu e noastră. Ea se asterne...când este timpul. Nu atunci când o cerem disperati sau revoltati, nu atunci când suntem în stare să ne doborâm dusmanul, ci chiar atunci când toate în inimile si in mintile noastre s-au linistit. Dreptatea vine. Privirea pătrunzătoare o scrutează, inima iubitoare îi duce dorul, mintea înteleaptă o asteaptă în liniste.  
Părintele Arsenie Papacioc spunea: “Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori.” Am să mă gândesc la aceste cuvinte ori de câte ori un încă un om aruncă nedreptăti, dar...nu mizati pe asta!

luni, 5 septembrie 2011

Codlea: tablou de front

România în vremuri de criză... România lui Băsescu... România bocilor, trocilor, stăpânii mormolocilor...Scolile scot tâmpiti pe bandă rulantă, vorba Marelui Conducător, politistii îsi caută de lucru prin Italia, alături de cei pe care-i fugăreau la colt de stradă, spitalele s-au închis si "nici o boare de..." speranţă nu mai adie.

Si totusi...început de toamnă în Codlea... Sâmbăta după-amiaza... Erwin a sunat goarna... După o primăvară demnă, în care codlenii au arătat că au coloană vertebrală, prin reprezentanţi, bineînţeles, după o vară amorfă, justitia a dat dreptate...dreptătii... Slavă Domnului! Ministerul, însă...tergiversează...Spitalul din Codlea, închis samavolnic de cei care ar chema REBU în locul salvării, nu s-a deschis încă... Se aude că ar vrea să-l golească de aparatură... Abia acum au sesizat pericolul... Spitalul e încă dotat... Codlenii, atâtia câti mai sunt încă demni codleni, au ieşit în stradă... Erwin plăteste încă 5000 de lei amendă... Oamenii, însă, după letargia din vară, s-au trezit din nou şi îi sunt aproape... Un steag roş, galben, albastru flutură falnic... Codlenii încep să strige: "hotii, hotii, hotii!". Doamna Felicia Popa, sufletistă si alături de codleni, le spune cu umor: "Nu mai strigaţii hoţii, că vă aud şi se adună! Strigaţi: jos hoţii!"  Oamenii se amuză, dar îi ascultă sfatul. Atmosferă de civism, cu Erwin îndemnând la reacţie civilizată, la gândire, la acţiune...

Ca peste tot, apare şi Fitilius Căpuşeanu, mare luptător pentru democraţie... Sărind din barcă în barcă, Fitilius Căpuşeanu al nostru are un nemaipomenit simţ al orientării si cam puţin simţ al ridicolului. După ce a mimat lupta pentru spital, şi-a dat seama că nu câştigă capital politic şi a minimalizat rolul reacţiei democratice a cetăteanului. În piaţa publică a încercat să ia în zeflemea lupta civică a codlenilor. Erau prea puţini cei care mai strigau în sezonul primăvară/vară... Apoi, al nostru Fitilius Căpuşeanu, când pădurile Codlei erau în pericol de a fi rase, în viteză a trecut pe lângă nebunii civici, păziţi ca infractorii pentru că au îndrăznit să se opună... Cu totul altfel fost-a, însă, pusă problema când firma care rădea pădurea şi-a luat catrafusele şi a sters-o. Fililius Căpuşeanu repede şi-a tras niste poze, a scris un text în care ne îndemna să luptăm pentru pădure şi a trimis pe cineva, sub sigla unui partid politic, să culeagă roadele...

Ei bine, de data aceasta Fitilius s-a gândit să căpuşeze puţin popularitatea celui care a luptat până a rămas aproape singur, care s-a încăpăţânat să strige în pustia democraţiei şi care, iată, răzbeste să mişte ceva... Îl văd dând ocol mulţimii, intrând apoi între oameni, încercând să le atragă atenţia spre el, după care îl văd agitându-se spre Erwin... Stă el cât stă şi cere megafonul... Erwin i-l oferă... Îmi vine să râd şi nu prea... Fitilius ne vorbeste despre cum va lupta el, alături de Erwin, cum va apăra democraţia în Codlea, cum spitalul va fi al nostru... O doamnă pe care am văzut-o punând mult suflet în apărarea spitalului, care striga pe la geamuri să se trezească, în sfârşit, codlenii, contrariată de faptul că Fitilius ne spusese că nu are rost să luptăm şi acum ne spune cum se va lupta el...îi spune că se contrazice.... Foarte doct, Fitilius îi răspunde: "Doamnă, nu întelegeţi termenii..." Câţiva protestatari au înteles că doamna nu voia să se deschidă spitalul şi s-au luat de ea. Cu greu s-au liniştit, când şi-au amintit că tocmai dumneaei le strica liniştea din faţa blocului chemându-i la reacţie...

Fitilius, însă, acest banal cameleon al politicii locale, nu se va lăsa... S-a retras acum, dar va apărea când spitalul va fi deschis şi va face o poză cu Erwin. Asta e soarta lui şi cu totul alta soarta celor care se concentrează pe obiective ale comunitătii. Până la urmă, cu Fitilius încolăcit în jurul gâtului sau nu, Codlea se va trezi cu adevărat, căci goarna civică e vie. Astăzi ea e ţinută cu îndrăzneală nefirească de Erwin Albu, mâine poate că vor mai apărea codleni care să lupte până la capăt... Până atunci, dragi cetăţeni ai urbei, treziţi-vă! Reacţionaţi! Trăim în România secolului XXI şi avem drepturi civice, avem libertate de exprimare şi de gândire. Nimeni nu ne poate pune pumnul în gură. Azi sunt aceşti politicieni, mâine vor fi alţii. Nu ştim dacă aceia vor fi mai buni decât aceştia, dar ştim că dacă noi vom fi treji, dacă noi nu-i lăsăm să batjocorească votul nostru, mai e o şansă. Politica e o prostituată... Să o ducem la şcoala civică şi să o învăţăm bunele maniere! Nu ne va iubi, dar va învăta să ne respecte. Societatea civilă... Asta lipseşte. În rest...profitori politici sunt destui. 

sâmbătă, 6 august 2011

Rezervatia Tinovul Mohos

Câteva zile de odihnă într-o frumosă statiune de munte... Dornici să facem o baie, pentru că Tusnadul nu era încă pregătit de sezon, desi eram la sfârsitul lunii iulie, ne-am dus spre lacul Sfânta Ana. Munte, soare, apă curată, civilizatie, organizatori nestresati de limite referitoare la înot, fără manele... Pe scurt, un loc excelent pentru agrement... 

Pe la ora 16 ne-am hotărât să plecăm. Mai sus putin de lac e o parcare foarte populată. Curiosi, ca tot turistul, am oprit si am vazut un grup însotit de un ghid. Aflând că se pregăteste vizitarea unei rezervatii naturale, ne-am atasat rapid grupului, fără să avem habar încotro. Ca de obicei, cele mai frumoase întâmplări apar pe neasteptate...

La intrare în rezervatie am aflat că este află deasupra unui crater vulcanic, de patru ori mai mare decât cel în care s-a format Lacul Sfânta Ana. Si aici s-a format un lac, dar deasupra lui s-a format un strat buretos de turbă si muschi, peste care a crescut o vegetatie foarte ciudată si interesantă. Ceea ce m-a frapat de la început a fost trecerea bruscă într-o altă lume, cu pomi de înăltime mică, plante carnivore (de fapt, insectivore), flori mai otrăvitoare decât mătrăguna, fructe de pădure cu efecte patologice asupra organismului uman, cu o fauna formată din serpi si sopârle... Culorile predominante sunt verde deschis si rosietic... Din când în când apar ferestre spre lac, frumoase oglinzi în care se alintă pădurea...

Mă simteam de parcă as fi intrat într-o lume de poveste sau într-un film SF din copilărie... Chiar dacă cele mai frumoase evenimente apar spontan, vă recomand să vedeti Rezervatia Tinovul Mohos, fie virtual (http://www.facebook.com/media/set/?set=a.197712556953682.50187.100001448180515), fie pe viu. Nu veti regreta. :)

miercuri, 27 iulie 2011

Reverie

Stau pe terasa unei pensiuni... În dreapta mea se aude Oltul fluierând, cât încă mai este tinerel, iar dincolo de el un grup de chitaristi îl îngână, ba în limba maghiară, ba în dulcele grai românesc... Tântari cu picioare enorme stau lipiti de ecranul laptop-ului, pregătiti parcă să soarbă fiecare literă asternută ori pierdută pe ecran. E atât de senin cerul si atât de deschis sufletul, încât simt că toti oamenii pot fi cuprinsi într-o nesfârsită îmbrătisare. Dor mi-ar fi, de n-as sti că Dumnezeu e peste tot si că de noi toti va avea grijă, de fiecare după socoteala Lui, necuprinsă uneori de judecata noastră, dar întotdeauna plină de iubire.

P.S.: Sunetele chitărilor au amutit... Doar Oltul e neobosit... Ozonul si greutatea zilei ce a trecut îmi apasă pe pleoape, dar nu mă-ndur să-mi închid nostalgia în cutiuta Mosului Ene. Si totusi...nu voi avea încotro. Mai savurez nitel suierul prietenos si zglobiu al camaradului meu din astă târzie seară si apoi merg să-mi astern gândurile pe pernă. Doar, doar s-or aseza. :) Pe curând!

miercuri, 20 iulie 2011

Domnului i-a fost dor...

Părintele Arsenie Papacioc s-a dus la Domnul...  Se bucură Cerul, căci îl primeste acasă. România crestină îsi plânge duhovnicul si stie că lacrimile-i hrănesc sufletul. De acolo, părintele se va ruga în continuare si ne va iubi, chiar dacă puscărie a primit pe ale noastre meleaguri, chiar dacă bătut si dispretuit a fost de atei , chiar dacă prea putin l-am ascultat...

A plecat cu sfintenie, asa cum a trăit... Sărutăm mâna părintelui si rănile sale, de mult timp cicatrizate, înmiresmate de iubire. I-a iertat pe toti si poporul în jurul lui s-a adunat, bucuros de binecuvântări. Domnul s-a milostivit de noi si l-a lăsat să ne călăuzească până la 97 de ani... Apoi, l-a chemat, căci si Lui dor îi era. 

Să nu ne întristăm! Zilele sfintilor sunt cele în care ei urcă la Cer si date ne sunt să ne bucurăm. O lacrimă să vărsăm si apoi să mergem prin lume asa cum părintele ne-a învătat: smeriti, iubitori, curajosi si credinciosi!  Din Rai să ne binecuvântati, părinte!

luni, 18 iulie 2011

Om lângă om

Viata e plină de suisuri si coborâsuri, de drumuri line si de căi accidentate, de scaieti si de flori... Bucurii si tristeti ne încearcă, zboruri ne avântă si căderi ne trezesc, oameni vin si pleacă... Realităti si iluzii, împliniri si dezamăgiri, pe toate le trăim în astă viată. Bine e să avem oameni dragi cu care să le împărtim! O mână întinsă când esti în impas contează mai mult decât pare. Vecinul care îsi scuipă în palme si pune mâna pe lopată pentru a te ajuta la nevoie face mai mult decât să-ti scadă din efort. Vorba bună a cuiva sau tăcerea prietenoasă, gestul care arată că-i pasă... Toate acestea si multe altele se astern în sufletului omului si noi energii scot la iveală.

Viata e mai frumoasă când e împărtăsită si iubirea între oameni e dovada vie a iubirii divine. Cât timp suntem capabili să iubim si cât încă mai putem accepta cu dragă inimă un gest frumos si un gând bun, suntem vii. Să ne bucurăm, dară!  

sâmbătă, 2 iulie 2011

Luminita din vâltoarea Republicii

Multimea se revărsa pe strada Republicii din Brasov... Fiecare om, însă, îsi trăia propriile năzuinte, dezamăgiri, îsi ducea propriile gânduri, propriul edificiu afectiv... De-o parte si de alta a străzii, rapide ori mai molcome, râuri de trăiri, de idei se scurgeau în destine individuale si colective...

În această vâltoare, am văzut un copil zâmbind... De ce mi s-a întipărit oare pe retină expresia lui fericită? Nu, nu primise o jucărie  scumpă, nu, nu-i cumpărase nimeni toale de firmă sau vreun scuter... Pur si simplu...găsise pe cosul de gunoi o înghetată tocmai lăsată acolo de cineva cu gusturi mai sofisticate. Această întâmplare i-a aprins în suflet si pe chip o bucurie care l-a făcut să strălucească în marea vâltoare.  

Părea cel mai sărac om din învolburarea aceea umană si...cel mai fericit. Cât de complex si cât de simplu e, totusi, omul, în esenta lui si cât de imprevizibilă e fericirea!

miercuri, 29 iunie 2011

Darurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Sfintii Apostoli Petru si Pavel... Unul, ucenic al Mântuitorului, altul în tabăra prigonitorilor, primul, biruit pentru putin timp de teamă si de firea omenească, al doilea, plin de râvnă împotriva crestinilor... Învăta-vom de la sfântul Petru spălarea păcatelor cu lacrimi fierbinti, de la sfântul Pavel venirea definitivă la credinta cea dreaptă si tăria pe cale. Amândoi s-au dedicat până la capăt Căii Domnului.

Astăzi îi sărbătorim pe cei doi sfinti si multi dintre cei care-i consideră ocrotitori sunt felicitati. Păcat că sărbătoarea se termină cu alcool si cu burti burdusite. Îsi mai aminteste cineva de lacrimile tămăduitoare ale sfântului? Se mai cutremură oamenii în fata Revelatiei? 

Citeam într-o carte că un preot si-a cerut iertare de la duhovnic pentru că îi cădeau lacrimi în Sfânta Împărtăsanie. Duhovnicul, cutremurat, i-a răspuns: "Părinte, roagă-te pentru mine, să primesc si eu în dar astfel de lacrimi!"

Câti dintre noi nu ne lepădăm, zi de zi, de credintă si nu regretăm apoi nici măcar o clipă... Câti nu-i prigonim pe semenii nostri si niciun semn nu ne întoarce din drum...

Sfintii Petru si Pavel ne-au lăsat daruri minunate. Să le primim!

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Filiatii pentru dezastrul nostru

În astă dimineată, trenurile care ajung sau pleacă în/din Gara de Nord au zeci sau chiar sute de minute întârziere. Parcă o si văd pe doamna ministru al transporturilor ridicând o sprânceană si pregătind noi disponibilizări. Nu, nu subfinantarea cronică, nu incompetenta managerială, nu promovarea pe criterii politice sunt de vină...ci, bineînteles, faptul că sunt prea multi angajati.

În sănătate, în politie si în majoritatea domeniilor e urmată aceeasi schemă: politruci, incompetentă, subfinantarea sistemului, deturnare, ineficientă, concedieri, politruci mai plini de ei însisi, deturnare si mai mare, subfinantare extremă, noi disponibilizări, faliment... Tristul cerc vicios...

Oamenii ăstia nu au decât foarfeci. Micul croitoras s-a lăudat că ne va face haine pe măsură, dar ne-a tăiat prea mult din pantaloni, mânecile ne sunt si ele scurte, suntem rupti în fund si în coate si acum îsi ascute instrumentele ca să mai taie din noi olecută, că altfel nu o scoate la capăt...

Revenind la doamna ministru al transporturilor... Actualul presedinte a stat si el pe acel scaun... Îmi aduc aminte de ceea ce-mi spunea un interlop celebru din Brasov…Tatăl lui fusese condamnat pentru vreo două omoruri, iar fiului său i s-a spus, încă de când a început să comită primele infractiuni, că el s-a născut ca să termine ceea ce părintele lui nu a reusit. Prin urmare, interlopul nostru nu se simtea un simplu răufăcător, ci un om care avea o misiune pentru care a fost născut. Acceptă orice oprobriu, nu-i pasă de nicio huiduială, de niciun contraargument, nu are îndoieli, pentru că omul se simte "ales". Doar că...nu prea stie încotro.

Filiatia asta...în politică si...în lumea interlopă...ucide si nu lasă remuscări. Doar...durere si dezastru.

marți, 26 aprilie 2011

Picături de Rai











E miez de primăvară si mugurii plesnesc de bucurie-nmiresmată. Nicicând în an mai mare veselia, nicicând mai instabilă fericirea... Grăbită, natura ne strecoară daruri multicolore si minunat parfumate, picături de Rai si pregustări ale nemuririi... Deloc întâmplător, sărbătorim în aceste zile divina promisiune a fericirii statornicite. Ce face sufletul în fata celestei făgăduinte? Cum primim Jertfa si Învierea Domnului? Întâlnim aici, în atitudinile noastre, dramatica prăpastie dintre necredintă si credintă: disperata adulmecare a fericirii si trăirea ei încă din primăvara sufletului. 

Simtiti miresma? Vedeti frumusetea multicoloră a florilor din inimile tuturor? Bucurati-vă! Hristos a înviat! Păstrati lumina Învierii si parfumul Iubirii! Fericirea e un mugur din inima fiecăruia si stă să se deschidă. Nimic mai frumos, nimic mai viu! Zâmbiti! Asa! :) 

vineri, 15 aprilie 2011

Codlea reunită

Codlea... Dacă te apropii de ea dinspre Brasov, te simti salutat elegant de Măgura, dacă vii dinspre Sibiu, retina ti-e scăldată în marea verde si privirea îti joacă pe valurile ascutite ale brazilor. Esti, apoi, întâmpinat de blocuri, dar ai acces si la istoria clădirilor vechi, depozitare ale atâtor experiente de viată... Priviti o astfel de clădire! Câti or fi iubit acolo, câte sperante s-au înăltat prin acoperis, câte lacrimi s-or fi rostogolit, câte trădări si remuscări or fi străbătut sufletele celor care le-au locuit?

Eterogenitatea celor care o populează, dinamica extremă a locuitorilor, apartenenta la etnii si la religii diferite, toate acestea par să fie premisele existentei unei comunităti fărâmitate. 12 ani am avut această senzatie...până când...am văzut Asociatia Pro Codlea reunind si valorizând, în timpul unui spectacol, diverse valori culturale. Brusc, am avut senzatia că trăiesc într-o comunitate bogată spiritual si frumos crosetată, cu diverse motive.

Implicarea socială a Asociatiei, atât în proiecte de protejare a mediului, cât si culturale, ori de loisir, emulatia pe care e capabilă să o provoace, m-au atras spre acest motor civic al orasului. Simt că acest oras e viu si că manelismul se usucă încet-încet. 

Ceea ce, însă, mă face să fiu încântat de acest oras, e tineretul lui. Într-o tară cocosată de greutăti, de lenevia intelectuală si civică a locuitorilor ei, tinerii acestui oras, alături de cei cu mai multi ani în urmă, au sărit în apărarea spitalului. Când vârstnicii se luptă pentru un spital e explicabil, căci bolile le dau târcoale, când adultii reactionează si ei, e la fel de natural, căci sunt constienti de ceea ce înseamnă un oras fără spital, dar când vezi adolescentii si tinerii iesind în stradă pentru un astfel de ideal, e impresionant. Nu ies pentru burse, nu ies pentru alocatii, nu ies pentru ceea ce au nevoie stringentă acum, ci pentru demnitatea si sănătatea codlenilor. 

Codlea face ceea ce încă nu face tara. Codlea trăieste si o face frumos.   

(articol scris pentru publicatia Cydinum)

duminică, 10 aprilie 2011

Primăveri întârziate

Ninge iar si îmi amintesc de iarnă, chiar dacă e primăvară... Statul devine din ce în ce mai opresor, oamenii din ce în ce mai disperati sau de inerti si îmi amintesc de comunism, chiar dacă au trecut 21 de ani de la Revolutie.

Florile au iesit, au îmbobocit si s-au desfăcut frumos, dar rafale de vânt si de ninsoare le tulbură zâmbetul. O nouă generatie a crescut după comunism, dar securistii de ieri, comunistii si chiar utecistii, care-i priveau cu jind pe idolii lor bolsevici, mai conduc România si o prigonesc, furând laptele bebelusilor, concediile mamelor, sansele tineretului, locurile de muncă ale adultilor si pensiile vârstnicilor.

Furtuni năprasnice se abat asupra tării... Presedintele ne spune să nu facem caz de faptul că ne pleacă atâtia oameni de valoare din tară, goniti de foame si de disperare...

Florile sunt călcate în picioare si rămân mărăcinii... Oamenii buni sunt umiliti si pusi la zid, iar tara e condusă de mediocrităti ipocrite.

România e o grădină plină de buruieni. Florilor si plantelor roditoare li se explică de ce trebuie să primească mai putină apă, de ce au acces la tot mai putine resurse. Oare de ce nu înteleg, de ce nu mai văd soarele sperantei? Poate pentru că buruieni mari le-au năpădit?

Veni-va primăvara cea adevărată, când românii îsi vor plivi grădina si buruienile vor fi aruncate la cosul de gunoi al istoriei, cei mediocri vor sta la locul lor, iar oamenii cu adevărat valorosi vor avea si ei o sansă.

Până atunci, să nu ne ascundem după perdelute crosetate, ci să plivim în jurul nostru, atât cât putem, să spunem răspicat si fără teamă adevărul si să ne croim drumul cu curaj! Asta e tot...deocamdată.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Codlea e un oras viu

Astăzi a avut loc în Codlea o nouă demonstratie pentru apărarea spitalului... Am văzut disperarea la ea acasă. Femei, copii, bărbati...Români, maghiari, germani, tigani... Tineri si vârstnici... Toti s-au făcut pumn si au lovit în masă. "Nu se mai poate!!!".

Ceea ce m-a frapat a fost agresivitatea jandarmilor. E drept, îsi făceau datoria... La fel de drept este si că unii aveau bun simt, dar altii îi incitau pe oameni, îi amenintau, îi înghionteau si îi împingeau teribil. Nu am simtit că sunt doar scuturi umane, ci si agresori. Nu pot să nu mă întreb: de ce atâta violentă într-un oras atât de mic? Ce se putea întâmpla? Ce ar fi putut face protestatarii? Strigau un timp pe DN1 si apoi plecau acasă. Măsuri legale oricum luau jandarmii. De ce au simtit nevoia să intimideze, de ce a venit un ditamai general?

Mă uitam si nu am putut să nu-i spun unui jandarm: "Nu e ciudat că ati ajuns să-i apărati pe cei obisnuiti să încalce legea de acesti oameni?" Omul a clipit aprobator.

Pe după perdele, unii codleni priveau îmbrâncelile. M-am simtit ca pe vremea lui Ceausescu. Teama rezistă, dar furia creste. Solidaritatea se coagulează si ea. Stiti că săcelenii au venit în sprijinul codlenilor? Să fie primit!

După demonstratie, au încercat jandarmii să găsească un lider pe care să-l facă responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat, desi stiau prea bine că pe oameni i-a adus DISPERAREA în stradă si că cel pe care l-au învinuit nu a făcut decât să le tempereze furia si să dea logică si sens civilizat protestului spontan.

Codlea a fost azi un oras minunat, un oras viu si curajos, chiar dacă în România mai miroase a popor agresat.

vineri, 8 aprilie 2011

Din nou pe aripi de gând...


După experienta "Revistei de (re)integrare socială", mă întorc să mă odihnesc pe aripi de gând si să beau o cafea cu aromă de slovă. Multumescu-vă vouă, celor care m-ati păstrat în albumul cu amintiri. Să căutăm în vechea ladă! Sigur vom găsi câte ceva. :)

miercuri, 2 februarie 2011

Dragei mele...



Cine esti? Cine sunt? Încă te descopăr si sunt fericit să ne oglindim unul în altul. La multi ani, iubita mea!

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

România redivivus!

România este bolnavă. Da, este bolnavă de ură, o ură viscerală care porneste de jos, asemenea unui gheizer, ajunge până la vârf si apoi se revarsă tot asupra noastră.

Ati observat că există foarte multi profesori care îsi urăsc elevii, medici care îsi urăsc pacientii, sefi care îsi urăsc subordonatii, ministri si presedinti care îsi revarsă dispretul asupra tuturor.? Ura, de multe ori, este reciprocă. Bineînteles, suntem tentati să dăm vina pe conducători pentru toată această ură, dar să stăm putin strâmb si să gândim drept! De votat, am votat din ură. Oamenii buni au candidat, dar au avut sanse mici, asa că unii s-au retras. Noi i-am votat pe cei care ne-au mintit mai frumos. Ei nu au stiut să mintă... Apoi, am început să alegem răul cel mai mic. Nu stiam că mic înseamnă pui. Da, am ales pui de răi. Acum, puii au crescut si au început să ne rontăie. Ne doare, dar încă nu reactionăm. Cel mult, aruncăm privirile spre alti pui. Or fi mai buni sau mai răi?

Solutia? Păi, întotdeauna, solutia împotriva urii este iubirea. Să-i votăm pe cei care merită, nu ca să le-o facem altora, să spunem ce avem de spus, să reactionăm. Fără ură, fără resentimente, dar ferm! Oricât am fi de sceptici, trebuie să recunoastem că încă mai există oameni buni, chiar si în politică. Să-i cultivăm, indiferent în ce partid s-ar afla! De-om promova ură, ură om avea, de-om cultiva valori, de ele ne-om bucura. Culegem ceea ce am sădit. E vremea să iubim grâul si să lăsăm deoparte neghina.

Să ne luăm pastila de iubire si să redevenim capabili de a recunoaste valoarea!

duminică, 23 ianuarie 2011

Dezbinare în Ziua Unirii...

Ziua Unirii Principatelor Române ne găseste mai dezbinati decât oricând. Nu ne mai gândim la fratii nostri basarabeni, nici la fratii cei de lângă noi. Cu ochii injectati, asteptăm pumnul politic să ne lovească în fată, mâna neglijentă să ne intre în buzunare si ne bucurăm când încă nu primim noi lovitura cea mare.

Si apoi...auzim ipocritul: "Să vă bucurati de Ziua Unirii!"

marți, 18 ianuarie 2011

Flăcări îmbrătisate

De multe ori am auzit vorbindu-se despre viata unui om bun ca despre o lumânare: răspândeste lumină, căldură si se dăruieste...arzând pentru ceilalti, cu dor de Dumnezeu.... Zilele trecute...tineam în mână două lumânări pentru doi oameni dragi: bunicii mei. În timp ce părintele spunea rugăciunea parastasului pentru ei, gândindu-mă la dragostea lor, am apropiat lumânările...într-un unghi ascutit. Am observat că flacăra rezultată din împreună-arderea celor două lumânări este mai mare decât ar fi "suma" lor, dacă ar arde separat....

M-am gândit la lumina si la căldura fiecărui om... Neiubind, lumina lui ar fi mai palidă, dar iubirea dăruieste o flacără minunată, strălucitoare, dansând spre cer...

marți, 4 ianuarie 2011

Capcana gândului nedepănat

România de azi este guvernată de clisee. E atât de greu să întâlnesti sansa unei discutii aplicate si argumentate... Chiar sila acesta de clisee ieftine devine tot un cliseu. Problema este că există oameni care manipulează cu mare usurintă aceste stereotipii si duc poporul de nas. Asa ajungem să fim condusi de oameni incorecti, căci doar o constiintă strâmbă îi poate permite omului să însele si să manipuleze cu seninătate.

Cliseele, însă, nu sunt manevrate doar la nivel politic "înalt", ci la toate nivelurile. Ne-au invadat mintile si ne facilitează dresajul. Suntem neliberi... Mai bine zis, suntem liberi să punem botu'... De ce vedem doar coltul ideii si credem că stim totul? De fapt, adevărul este la celălalt capăt al gândului, iar doi oameni care comunică lăsând gândurile să se scurgă natural se apropie întotdeauna de adevărul dintre ei.

Solutia e simplă. Să nu credem că stim, ci să căutăm mereu! Chiar si în credintă, căutarea e bună si ne mentine vitalitatea intelectuală. Teama de a depăna idei, graba de a le arunca în sertare pe care altii ne-au scris etichete, lenea intelectuală si cramponarea în cele cele două colturi de gânduri care ne-au zgâriat neuronii sunt cele care ne fac atât de vulnerabili în fata manipulărilor de tot felul.

Pare usor... O fi?