vineri, 31 decembrie 2010

La multi ani!


S-a mai dus un an. Niciodată nu am înteles de ce se bucură oamenii la limita dintre ani. Văzând explozia de lumină din Noua Zeelandă si explozia de chiote, sotia mea a pus aceste manifestări în balantă cu bucuria credinciosilor care au primit Lumina Sfântă la Ierusalim. Si acolo oamenii se bucurau, dar ei aveau un motiv real. E chiar ciudat că avem cam aceleasi reactii, în situatii diferite de viată.

Anul acesta, însă, da...în acest an mă bucur cu adevărat că-i trec limanul. Simt că pun stavilă unui an greu, tulburător, trist... Cineva spunea astăzi că si în 2011 va fi criză, iar un coleg i-a dat un răspuns foarte fain: "Da, mă, va fi criză si în anul următor, dar de data asta vom fi antrenati." Nu stiu cât de antrenati suntem, dar eu nu mă voi mai lăsa cotropit de spiritul acesta de criză. Au fost în istorie perioade mult mai grele si oamenii au răzbit. Om reusi si noi!

Să fim, asadar, sănătosi, credinciosi, iubitori si pregătiti să învingem! La multi ani, dragilor!

luni, 27 decembrie 2010

Mostenirea Sfântului Stefan


Sfântul Stefan... Primul mucenic al crestinismului... În timp ce era omorât cu pietre, sfântul se îngrijea de sufletele ucigasilor săi... „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta!" Apoi, mii de martiri au întărit Biserica si trăirile noastre crestine, până în zilele noastre...

Nu pot să nu mă gândesc la ultimele cuvinte ale marelui Mircea Vulcănescu, cel care a murit în închisoarea comunistă de la Aiud: „Să nu ne răzbunati!" Apoi, viata sfântă trăită de Valeriu Gafencu, cel trecut la Domnul în închisoarea de la Tg. Ocna... Omul acesta avea o vorbă plină de iubire pentru fiecare om, chiar si pentru cei mai aspri si mai înrăiti tortionari... Alături de el, nenumărati sfinti, unii nestiuti, s-au dăruit Domnului si Tării...

Pământul românesc a fost udat din plin de sânge sfânt. De ce întoarcem capul în partea opusă? Ne rusinăm si batjocorim neamul acesta românesc si nu ne este rusine să o facem... Uităm că, doar cu câteva zeci de ani în urmă, ei s-au jertfit si nici nu stim de câte ori se roagă Lui Dumnezeu să nu ne pună păcatele pe care le facem...

Acestea fiind zise, vă urez tuturor să trăiti multi ani fericiti!

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Crăciunul cuibului de cuci

E ziua de Crăciun si gestul electricianului care s-a aruncat de la balconul parlamentului încă mă tulbură. Lumea politică se pare că a trecut peste asta si ne urează să avem sperantă, răbdare si să fim solidari. Ca să se poată distra linistiti, politicienii încearcă să insiste pe patologia personajului dispus la suicid. Nu am nicio simpatie fată de cei care vor să speculeze, în beneficiul lor electoral, această tragedie, dar cred că nu putem nega semnificatia politică a gestului semenului nostru.

Am văzut că apar specialisti care acreditează ideea unei patologii, fără să aibă un diagnostic clar. Gestul mi se pare mai jalnic decât al politicienilor care îsi dau cu părerea. Cam asa s-a întâmplat si cu doamna învătătoare care era la un pas de moarte, cam asa făceau comunistii si cu protestatarii la adresa regimului. Mereu se găsea câte un psihiatru dispus să dea o semnificatie patologică gesturilor protestatare. Nu neg o tulburare a celui dispus la suicid, dar nu e cazul să bagatelizăm protestul. Asta, dacă nu vrem ca mâine să tranformăm România într-un ospiciu.

vineri, 24 decembrie 2010

În Ajun, un gând bun

Aproape o lună...gândurile mele au zburat pe alte meleaguri. Am fost implicat profund într-un proiect care mi-a absorbit preocupările. Ca orice inconstant de rând, după perioade în care mă preocup intens de ceva, vine un timp în care mă ascund si astept să-mi treacă...

Tzuguiatul, însă, m-a scuturat nitel si, iată, am revenit. Sunt aici si vă urez „Crăciun fericit!”, dragi prieteni. Vă doresc să primiti, în astă seară si zi de zi, Darul cel bun si să vă bucurati de el!

miercuri, 1 decembrie 2010

1 Decembrie neelectoral

A trecut si ziua României si iar am fost patrioti... Am fost bombardati cu întrebări ale unor oameni care erau curiosi de ce mai rămânem în România. Mi-am adus aminte de gluma aceea cu medicul care l-a întrebat pe un pacient dacă i-a trecut vreodată prin cap vreun gând suicidar, iar la răspunsul negativ al pacientului a continuat întrebând: "De ce?".

L-am auzit pe Boc explicându-ne că democratia e consolidată în România si că lui i-au spus "structurile" să fie cel care primeste onorul.

A fost o zi în care Tokes a tinut doliu, românii au mâncat "traditionala" fasole cu ciolan, desi în fiecare an ziua României e în postul Crăciunului, Băsescu a dormit la sedinta OSCE si unii ne-au tot spus să fim mândri, fără să stim de ce.

Studentii care au strigat la Alba Iulia că Basarabia e pământ românesc au fost prezentati ca fiind niste turbulenti.

Cam asta a fost ziua României. Prea mică si prea tristă pentru o istorie atât de mare.

luni, 29 noiembrie 2010

Noiembrie...

Nu am stiut niciodată care este rostul lunii noiembrie... Practic, în această lună nu e nici iarnă, nici toamnă. Avem parte doar de treceri nebune de la biciuiri ale lapovitei, la încălziri ciudate, apoi la ger, după care avem parte de o vreme lălâie...

Acum stiu... Pentru mine, luna noiembrie e cea pe care dau vina în această perioadă a anului. Da, da... E vinovată pentru anxietăti, depresii pasagere, indispozitii, esecuri... E vinovata de serviciu. Ce m-as face fără ea? :))))

duminică, 28 noiembrie 2010

Eliberare

"Mai avem patru ani de Băsescu." Acesta este gândul care m-a enervat azi dimineată. Am început să-mi număr anii cu mai multă grijă si nu mai vreau să pierd unii dintre ei. Apoi m-am gândit la oamenii din anii 30'. În acei ani si în cei de după au trecut printr-o criză, apoi prin două dictaturi, printr-un război, prin foamete, prin comunism... Unii au murit si nu nu au mai trăit deziluzia de după Revolutie si nici jalnica perioadă băsistă.

Sansa noastră este să ne restrângem orizontul de asteptări, să facem cât mai multe pentru ceilalti, dar să asteptăm cât mai putine de la oameni. Cu cât suntem mai putin interesati de satisfactii ale trupului ori de sclipiri ale trufiei,ne încorsetăm si ne prindem în chingi tot mai strânse.

Bucuriile sufletului sunt eliberatoare si vin din iubirea neconditionată, din credinta călăuzitoare si din nădejdea cea bună. Asa gândeam si asa simteam în timp ce mergeam spre biserică. Acolo am auzit pilda tânărului bogat si am înteles, o dată în plus, că lipirea sufletului de cele materiale aduce întristare si preocupări fără sens.

Eliberarea de vremuri, de preocupări caduce, de dorinte efemere, de trufasa luptă ne păstrează independenti si linistiti. Tot ce primim de la Dumnezeu si tot ceea ce le dăruim oamenilor revarsă bucurie asupra sufletului. Să primim, deci, darul divin si să-l împărtim cu toti cei dragi si, în diferite măsuri, cu toti cei pe care-i întâlnim....

Facem noi toate astea? Eu nu prea, dar tare mi-as dori.

marți, 23 noiembrie 2010

Stiu, deci...stiu

Până de curând, conclusivul "deci", folosit la începutul discursului, era un semn al stângăciei, dar si al autosuficientei vorbitorului. Între timp, desele critici la adresa celor care trăgeau concluzii înaintea formulării ipotezelor au contribuit la controlarea fenomenului. Au apărut, însă, atoatestiutorii. Conclusivii s-au reîncarnat. "Ce se întâmplă..." (cu sensul de "vă explic eu...") Da, aceasta este introducerea reîncarnatilor. Îi auzim peste tot. Ei nu au îndoieli, nu caută adevăruri neexplorate. Menirea lor este să ne lumineze. Înainte de orice dezbatere, ei STIU ce se întâmplă si sugrumă din start orice schimb de idei. Tot ce si-ar dori este să respiri doar atunci când ei mai slăbesc strânsoarea si să întelegi ceea ce cred ei că se întâmplă.

Poate că oamenii chiar stiu ce se întâmplă, dar descurajează comunicarea, deci...mă lipsesc. A, chiar... Ati observat că foarte multi se feresc azi să mai folosească mult hulitul "deci", apelând la mult mai digerabilul "prin urmare"? Ce se întâmplă? :))


duminică, 21 noiembrie 2010

Atât de târziu...

E o duminică cetoasă... Nu am de gând să merg nicăieri... Vreau doar să mă odihnesc...departe de frământările săptămânii... Fac, însă, greseala de a nu opri televizorul. Adorm ascultând povesti penibile de si despre Elena Udrea si mă trezesc auzindu-l pe sotul sopranei Roxana Briban. Apoi apare Boc... Ne spune că si-a făcut datoria, că a dat afară nici el nu mai stie câti bugetari. Îmi amintesc de sărăcia oamenilor de cultură, de umilirea profesorilor... Triumfalism si tragedie, victoria nonvalorii asupra artei...

Ceatza e din ce în ce mai deasă... Elena Udrea a câstigat alegerile la care a participat singură. Ne spune că ar vrea să candideze mai des... Sopranei Roxana Briban i se aprind lumânări. Oamenii o plâng... Prea târziu, prea târziu...

miercuri, 17 noiembrie 2010

Un dus rece, vă rugăm!

Îl văzurăti pe Soric? Încerca, bietul, să se dezvinovătească, dar s-a acoperit de penibil. Ce făcea interlopul? "Dădea bani la oameni." Si sefului politiei i se părea OK. Cămătăria e si ea o meserie de infractor de treabă. După Soricel ăsta, Nutu Cămătaru' ar putea fi fruntas în întrecerea de partid si de stat.

Nimic, însă, nu întrece în penibil ceea ce presedintele unei mici, tot mai mici părti a României a spus. Uitând care sunt criteriile de selectie în institutiile statului, în prezent pedeliste, presedintele s-a gândit să se răzbune nitel si pe protestatarii din septembrie spunând că oamenii care atunci au făcut striptis, aruncându-si chipiurile, acum s-au dezbrăcat si de caracter. Sau s-o fi referit la Roberta? Nu, nu... Nu cred. Nu făcea ea asa ceva...

Mă rog... Ideea e că Băsescu a produs cu bună stiintă o generalizare care nu-si avea locul. Nu cred că îsi imaginează nimeni că unul ca Soric a speriat cucuvelele din Cotroceni. Nici vorbă... Problema e alta. De sus, de la cel care ne minte cu nonsalantă, până la cel care închide poarta, institutiile sunt cârpite cu Sorici si Soricei, iar lumea nu mai reactionează, pentru că...pur si simplu ... etosul actual e si el un soric pârlit. Venite pe valul politic, peticele din soric virusează sistemul. Uneori sunt schimbate. Ce folos? Cu toate acestea, institutiile mai functionează...în ciuda lor...

Cât de rece ar trebui să fie dusul pentru ca nouă să ne vină mintea la cap si valorile să-si găsească locurile lor?

marți, 16 noiembrie 2010

Eroul trist

Acest trecut si uitat 15 noiembrie mi-a amintit de un tânăr detinut... Istet, vorbăret, simpatic, cu un fond bun... Mă întrebam ce l-o fi făcut să comită infractiuni...

Într-o zi, l-am auzit povestind despre tatăl său. Le spunea colegilor că acesta făcuse puscărie multi ani, pentru omor. Tatăl infractor, fiul călcându-i pe urme... Tipic, nu? Ei bine, de data asta nu a fost chiar asa. Tatăl său, erou al protestelor din 15 noiembrie, a fost arestat de comunisti... Erou, mai apoi, al Revolutiei, răpus de gloante, s-a dus la Cer. Copilul, rămas fără grija, autoritatea si siguranta paternă, a pornit pe căi gresite.

L-am întrebat pe băiat de ce-l prezintă pe tatăl său ca pe un infractor, când el este un erou, un om cu care se poate mândri. "Credeti că ăstora le pasă că tatăl meu a murit în Revolutie, domnule psiholog? Ei îi apreciază pe criminali." Dramatic mi se pare, însă, că el însusi a ajuns să creadă si să simtă asta.

Mă întrebam... O fi doar o inversare morală individuală, una de grup infractional sau o tulburare a etosului contemporan?

P.S.: Acum doi ani am fost la Sighet. Am văzut numele tatălui inscriptionat pe peretele eroilor neamului. Sunt sigur că îsi priveste fiul din Cer si lăcrimează.

luni, 15 noiembrie 2010

Sighisoara, dragostea mea

M-am născut în Sighisoara...în urmă cu...foarte multi ani. A fost întotdeauna un orăsel interesant... pentru turisti. Pentru noi, cei care-l vedeam zi de zi, care-i simteam mirosul, îl măsuram cu pasii si îl stiam pe de rost, era doar o asezare plăcută, cu oameni linistiti.

De la 17 ani am plecat din oras si îl vizitez periodic, iar privirea mea s-a transformat, încet-încet. Am ajuns să-l văd cu ochi încântati...de turist.

De câtiva ani îmi tot spun că voi merge hai-hui pe străzile medievalului burg, fără să mă gândesc la timpul petrecut astfel, la vizite pe care ar trebui să le fac... Pur si simplu...să mă las dus de pasi si de gând. Ei bine, s-a întâmplat... Fără să ne propunem, într-o seară ne-am trezit "parasutati" în centrul boemului oras. O bucurie copilărească ne-a cuprins si ne întreceam, atât eu, cât si sotia mea, să redescoperim locuri, să desprindem povestile lor si să i le dăruim micutului nostru.

Pe drumul care urcă spre cetate mă imaginam pe vremuri a fi un cavaler din vechime... Orasul cel cu aer învechit s-a scurs încet în istorie si fiecare clădire a înflorit, păstrându-si, în acelasi timp, atmosfera medievală. M-am reîndrăgostit de orasul copilăriei mele, de aerul său germanic, de bucuria românească de a trăi si a primi oaspeti, oglindite atât de bine si în meniul de seară: cartofi bavarezi cu cârnat alb, bere germană nefiltrată si deliciosul lichiu cu prune. Nicăieri lichiul cu prune nu are gustul atât de bun ca acela făcut în orasul meu.

Sighisoara... Oricât v-as povesti-o, mi-as simti prea sărace cuvintele. E mai simplu, mult mai simplu si mai plăcut să urcati în tren sau în masină si să-l vizitati voi însivă. Vă veti îndrăgosti iremediabil. :) Atentie! Creează dependentă!

La o cafea de vorbă...


Vă invit în cafeneaua virtuală... Miroase a idei încrucisate, a cafea bună si a "penită înmuiată". Veniti! Am făut focul si macin cafeaua. :)

duminică, 14 noiembrie 2010

Transfigurare


De câtva timp, an de an, ziua de 14 noiembrie e cruntă... Atât de dureroasă, încât nu mai vreau si nu mai pot să o împart cu nimeni... Nu vreau decât să treacă si să le tracteze în viteză si pe celelalte trei zile triste de după ea. As vrea să vorbesc si as vrea să tac... Tac...

Din fericire, anul acesta...ziua seamănă cu una de vară, asa că pare veselă. Doar adâncul sufletului e răscolit. Am, însă, parte de linistea bisericii din Albesti, comuna în care simt că au rămas rădăcinile mele. Acolo, pe unul dintre scaunele cele mai îndepărtate, sufletul mi se odihneste. Da, acela este locul binefăcător pentru suflet si odihnitor pentru întreaga fiintă.

Binecuvântatul scaun din Albesti... E destul de vechi si scârtâie usor, dar orice tensiune se scurge, orice gând trist se evaporă, orice supărare se dizolvă... E situat la balcon si sfintii sunt atât de aproape... În stânga e pictată Nasterea Maicii Domnului, iar în dreapta Adormirea. Părintele vorbeste atât de firesc despre viată si despre moarte, despre bucuria de a fi crestin, de a trăi simplu și...în acelasi timp... înăltător... Corul cântă uneori fals, dar cutremurător si atât de frumos... Nu are voci studiate... Doar oameni cântându-i Lui Dumnezeu. Simplu, extrem de simplu... Totusi, minunat...

Mă întorc fericit...

miercuri, 10 noiembrie 2010

Încrederea si curajul de a investi


Se spune că la interviurile pentru ocuparea unui loc de muncă decizia de acordare a încrederii se ia în primele 15 secunde, tot celălalt timp acordat fiind dedicat adunării de argumente care să sprijine decizia.

Oricât am sustine că avem nevoie de timp pentru a cunoaste o persoană, noi stim din primele clipe dacă ne place sau nu, dacă investim sau nu emotional în ea. E drept, în timp adunăm informatii, ne nuantăm atitudinile, ne schimbăm chiar deciziile, dar toate acestea nu dărâmă tendinta noastră de a construi relatii pe baza primei impresii.

Sunt oameni care, desi simt că au încredere, sunt extrem de precauti si investesc cu zgârcenie, altii care, din contră, investesc de la început, urmându-si instinctul...si acordând cu generozitate, poate chiar cu o oarecare doză de naivitate, credit, ajustându-si în timp atitudinea, în functie de răspunsul celuilalt.

Eu fac parte din cea de a doua categorie si îmi place curajul de a-ti urma instinctul, dar cred că justificat este si modul primilor de a actiona. Punându-mă, apoi, în rândul celor în care se investeste, mă simt impulsionat de încrederea cuiva si m-ar durea întâi pe mine înselarea încrederii.

Încrederea... Prudentă sau entuziasm... Frână sau imbold... Nu stiu voi cum sunteti, dar am putea afla... :)

Punti între suflete


Am întâlnit oameni care mi-au spus multe despre cele ce îi apăsau. Unii, dragii de ei, s-au si scuzat pentru cât mi-au vorbit. Nu stiau că, uneori, mai dureroasă e tăcerea.

Când un om ti-e apropiat, e trist să-l vezi cum tace, cum se retrage în carapacea lui si suferă în singurătate. Poate că are nevoie de acea solitudine pentru un timp, poate că simte nevoia să-si contemple inima întristată, dar ar trebui să nu uite că în jurul lui sunt, totusi, oameni si că unii dintre ei si-ar pune inima balsam.

Tristeti si bucurii avem destule. Neîmpărtăsite, ard în noi, pe nimeni să ne mângâie de n-om lăsa. Sufletele deschise, însă, capătă linistea si satisfactia de a-si fi alături. Inima balsam si inima-ntristată pot restabili echilibrul. De asemenea, inima înveselită sporeste bucuria exprimată.

Prin urmare, dragii mei, nu cele spuse dor, ci nespusele tristeti. Iar inima balsam si cea vremelnic întristată pot face schimb de rol, căci viata prin toate cele ne va trece. Să nu ne temem, asadar! Fiecare om are doza lui de balsam, iar cei dragi cu atât mai mult. Doar să ne deschidem... Balsamul de sus e venit si Dumnezeu veghează. N-om crede chiar deloc?

duminică, 7 noiembrie 2010

Vulcanul Păunescu s-a stins, dar ce frumos munte ne-a lăsat!


E o inflatie de pro-Păunescu în cetate... E chiar banal să încep si eu să scriu pe acilea despre el, dar nu pot altfel. Si stiti de ce? Pentru că am crescut cu el, am iubit cu el, m-am maturizat cu el, mi-am crescut copilul si mi-am privit părintii raportâdu-mă si la el. Adrian Păunescu a fost în viata mea, fără să mă stie....

A mai si gresit în viată, că om a fost. Iar omul Păunescu se duce la Ceruri. Contează poezia lui astăzi? Eu cred că da. Si pentru noi, cei care mai rămânem...si pentru cei care vor veni. Iar opera lui toată va fi judecată si în Cer, nu de către critici literari, ci pentru efectele ei asupra noastră. Dacă ne privim pe noi, cei care l-am cunoscut, e imposibil să nu simtim recunostintă.

Să-l pomenim în rugăciunile noastre, căci pleacă... lăsându-ne...tot ce a iubit.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Ce o fi un prieten?

Ce este un prieten? Într-un timp, credeam că este cel pe care-l poţi suna în miez de noapte, fără să te temi că va fi deranjat, cel alături de care tăcerile nu sunt stânjenitoare, cel pe al cărui umăr te poţi sprijini, cel care, oricât de departe ar fi, oricât timp s-ar fi aşternut de când l-ai văzut, e acelaşi, toate acestea fiind şi reciproce.

Astăzi, însă, e destul de vag sensul acestui termen. Prea des utilizat, s-a diluat şi generează confuzie. Chiar… Ce o fi un prieten?

marți, 2 noiembrie 2010

Eufemismul, între balsam si sirop

Eufemismul... Dovadă de politete si de minciună, de amăgire si de autoamăgire... Mi s-a întipărit în minte ceea ce părintele Bastovoi scria într-una din cărtile sale. Zicea părintele că atunci când treci pe lângă un om care are nevoie de tine si nu vrei să-l ajuti, nu-ti spune că oricum nu avea cu adevărat nevoie de ajutorul tău sau că nu merită, ci fii franc cu tine si spune-ti: "Nu-i asa că esti purcel si nu vrei să-l ajuti?" În fata unei astfel de replici autoadministrate, putini am trece nepăsători pe lângă nevoiasi.

În copilărie, aveam un prieten al cărui obicei era să spună direct ceea ce gândea. Dacă încercai să prezinti o situatie într-un mod mai acceptabil, venea el si-ti trântea adevărul din podul casei. Nimeni nu-l plăcea pentru asta, dar lucrurile erau la locul lor.

Pe de altă parte, uneori e necesar să fim delicati cu ceilalti, să-i mângâiem si să le îngrijim rănile. Atunci eufemismul e balsam.

Când, însă, înghitim si le dăm tuturor siropuri eufemistice, nu facem decât să dulcegărim o realitate care, în mod normal, ne-ar stimula toate papilele. Să gustăm viata, cu toate ale ei!

vineri, 29 octombrie 2010

Spectator la "Târfă de lux"

Un act de cultură miscă, tulbură, te duce aproape de miezul gândului împletit cu simtirea cea mai pură...

Am aflat despre "Târfă de lux" pe facebook. Citeam postări care făceau reclamă spectacolului, încă de când era doar în stadiul de repetitii. La început, mi-a atras atentia pentru că o mai văzusem pe Dorina la televizor. Apoi mi-a plăcut să văd cât suflet puneau actorii în realizarea acestuia. Dorinta de a-l vedea a crescut si a început să mi se pară nefiresc să nu particip la eveniment. Mă încurca, însă, ceva. Eram obisnuit să merg la spectacole la care poate merge si fiul meu. El are 13 ani. Titlul...hmmm... Da, stiu...eticheta. Îmi imaginam cum ar fi sunat dacă diriginta lui l-ar fi întrebat la ce piesă de teatru a fost...

Ei bine, a venit ziua spectacolului... A fost ciudat să merg singur, fără ai mei. M-am simtit ca un adolescent întârziat, dar am trecut peste asta, doar ca să fiu acolo.

Povestea fetei care a fost abuzată, crescută în promiscuitate, cu iluziile ei autoadministrate, cu visurile si cu trăirile ei, cu nevoia de sigurantă... Frivolitatea si tristetea... Seductia ca mijloc de supravietuire... Iubirea si teama... Lupta pentru a iesi din carapacea durerii si frica de a se ridica altfel decât într-un vis frumos... Fascinantă lecţie de viaţă...

Cineva mi-a spus ca e vorba despre superficialitatea bărbatului, a celui care vede doar sex sau propria mărire într-o relaţie, altcineva i-a replicat că, de fapt, e vorba despre superficialitatea femeii, care, între un macho şi un om aşezat, între unul care profită de ea şi unul care vrea sa o ajute...îl alege mereu pe primul, care, între vis şi realitate, alege sa fie bovarică... Cred, însă, ca a fost, cu adevarat, o poveste despre superficialitate si ipocrizie, despre destin si iubire, despre viaţa, despre...noi.

Obsesia ei de a se îndrăgosti de un om care ştie să taie lemne, care ştie să facă focul, este cea care m-a urmărit cel mai mult... Pentru mine, a fost cheia povestii. Mi-o imaginam...copilă fiind şi tremurând de frig, privindu-l peste gard pe vecinul care tăia lemne... Un astfel de om trebuia sa fi fost un erou... Omul care aducea caldura in familie...

Da, suntem cu adevarat superficiali... Vedem si judecam omul dupa aparente...fara sa ne facem timp si fara sa ne sinchisim sa-l cunoastem. In jurul nostru se petrec drame pentru care ne grabim sa atribuim cate o vina, daca se poate, chiar celor care sufera cel mai mult.

As mai fi avut multe de scris despre ceea ce am trait in timpul piesei si dupa aceea, dar mai las si pentru comentarii...

Un spectacol fascinant, care nu te lasa sa lenevesti, din care fiecare isi ia propria portie de viata...



joi, 21 octombrie 2010

Comuni..care?


Călătoresc cu trenul... Acum vreo 15 ani trenul îmi era, când prieten, când dusman... Ati ghicit... Mă ducea, mă aducea... La si de la scoală, la si de la muncă... O dată m-a dus si în armată. Aveam umerii uzi de lacrimile iubitei mele si ale mamei, iar tatăl meu fugea pe lângă mine, cu valiza în mână, că am urcat în ultima clipă... De obicei, „dusul” îl asociam cu un aer somnoros care plutea prin fiecare compartiment, cu sforăituri în întuneric, iar „întorsul” cu tantici si neni plini de sfătosenie. Doar la coadă la pâine sau la carne mai socializam asa, numai că acolo erau de obicei aceleasi persoane. În tren, însă, aveai ocazia să cunosti până la amănunt, mult mai mult decât îti doreai, poate, vietile unor oameni despre care nici nu stiai că există.

Cineva spunea că psihologul cel mai bun este omul din tren, cel căruia esti gata să-i oferi secrete nebănuite, cu gândul că le va lua cu el în zări îndepărtate... Asta, dacă nu cumva ai de-a face cu un prieten de-al sefului tău sau chiar cu vecinul cel nou. :))

Cozile la carne duse sunt... Doar fibra aia alunecoasă care ne face să adulăm, să alegem si apoi să urâm dictatori a rămas. Nici trenurile nu mai sunt ce au fost. De fapt, trenurile sunt... Unele cochete, altele de-a dreptul jegoase, ajung cam tot la fel de târziu, dar...noi suntem altfel. Uitati, eu stau cu laptopul în fată si scriu. Vecinul meu, de asemenea. În fata mea, o fătucă stă cu nasul în telefonul mobil. Nu vorbim, nici nu ne privim, iar distanta este prea mică. Îmi aduc aminte că veneam odată de la Oradea, tot cu un rapid. Nu aveam laptopul la mine. În fata mea era o domnisoară. M-am uitat la cele patru scaune, cu o masă între ele, apoi la ea. Parcă eram la restaurant... Am salutat-o si am început să vorbim, că era aiurea să tăcem. Ei, acum stau după carapacea informatică...

Parcă mi-e dor să mai ascult minciuni spuse cu sfătosenie de vecini în fata blocului sau bârfe ale bătrânilor iesiti la băncuta din fata casei. Mi-e dor de...oameni, asa cum sunt ei, nu cosmetizati pe internet. :) Hopa! Nu mai am semnal. Ce bine!

luni, 11 octombrie 2010

Patrioti?

Astăzi, un prieten mi-a vorbit foarte mult despre patriotism. Prea mult... Nu că nu mi-ar fi făcut plăcere să-l ascult, dar patriotismul se trăieste si se măsoară în fapte. Un alt prieten îmi spunea că a fi patriot înseamnă a stinge lumina la serviciu în timpul zilei si a aduna gunoaiele din jurul tău, oriunde ai fi. "Let's Do It, Romania!" nu prea sună româneste, nu?

No, hai să scăpăm de plastic!


La Tebea, lângă statuia Crăisorului Muntilor, stau câteva lăzi de plastic. Asa arată si România de azi. Istorie si plastic...

sâmbătă, 9 octombrie 2010

"Si te iubesc atât de..."

Amintiri


Am citit articolul postat de Mihai Cuza si cafeaua mi-a rămas nebăută... Mi-am amintit de unul dintre bunicii mei. Sfătosenia lui... Cum le stia el pe toate... Venea tot a doua zi la noi, pentru că împărteam laptele luat pe abonament de la alimentara. O zi noi, o zi el... Eram în vacantă si mă trezeam la auzul glasului lui... Îl auzeam cum povestea în bucătărie cu tatăl meu. De obicei, erau discutii despre locul său de muncă, despre colegii săi... Din auzite, îi stiam pe toti. Făceau parte din viata mea.

Îmi amintesc cum râdeam când ne povestea iar si iar o scenă de luptă din război, strigătul dusmanului care-l ataca... Ne amuzam că ne tot repeta scena, dar poate nu ne-am pus niciodată cu adevărat în locul lui. Noi ne temem pentru mult mai putin... El era în fata mortii si cel care putea să i-o aducă, probabil îngrozit si el, a eliberat un strigăt care a rămas până în zilele de azi. Strigătul acela face parte din istoria familiei mele, pentru că în acea luptă bunicul meu a învins. Dacă pierdea, mai avea cine să râdă de repetarea povestii?

Bunicul meu...era un om care nu putea să nu lase urme pe unde trecea. Era vesel, avea un spirit critic si avea două cuvinte cu care îi eticheta pe cei pe care nu-i plăcea: unul era pentru bărbati, celălalt pentru femei... La înmormântarea lui, aveam impresia că-i aud râsul... Multi dintre cei pe care-i etichetase erau acolo.

Îi plăcea politica... De câte ori mergeam la el, adult fiind, scotea o sticlă cu rachiu făcut cu zahăr ars si puneam tara la cale... Mă bucuram să-l ascult. Rachiul rămânea nebăut, dar clipele acelea le sorbeam în suflet. Acum le scot si ele îmi zâmbesc. Nu stiu de ce le lăcrimez, că sunt plăcute.

Bunicul meu... Sunt atâtea de scris... A fost un bunic bun. Nu stiu dacă el stia asta, dar tare as vrea să afle. Si el...si celălalt bunic...despre care voi mai scrie, cu sigurantă, căci amândoi, în moduri cu totul diferite, dar la fel de pregnant, au contribuit la ceea ce sunt.

Acu' să-mi beau cafeaua. E bună, Mihai. :)

vineri, 8 octombrie 2010

"Toamnele de altădată"

Unde ne e soarele?


După o vară călduroasă si prelungită, am picat direct în lupta dintre toamnă si iarnă. Vitregiile naturii sunt întregite de tulburări sociale. Nu mai avem timp să alergăm prin pădurea ruginie, nu mai stim să ne oprim si să admirăm. Unde ne sunt toamnele roditoare, romantice, unde ne e soarele de octombrie? Unde e linistea copilăriei, unde s-a dus sfătosenia vecinilor? Suntem încruntati, îngrijorati, revoltati... Ce e cu noi?

joi, 7 octombrie 2010

Fărâme de autenticitate...


Cineva se întreba dacă a comunica pe facebook e de bine sau nu. Cred că, într-un fel, e ca si cu telefonul mobil: poti pune o punte spre oameni care te zidesc sau poti să-ti pierzi timpul în zadar, ori chiar să-l folosesti în detrimentul tău.

Am întâlnit, în viata de zi cu zi sau pe net, oameni cu care îmi face plăcere să schimb idei, oameni care îmi fac bine si pe care as vrea să-i tin aproape. Prin urmare, pe bloguri, pe facebook si oriunde altundeva, caut fărâma de autenticitate si de omenie si mă hrănesc cu ea. Sunt cam flămând, dar nu vă îngrijorati! Chiar dacă nu pare multă, autenticitatea creste, pe măsură ce ne înfruptăm din ea.

miercuri, 6 octombrie 2010

Început de zbor...


Astăzi am decis să-mi fac blog. M-am gândit un timp la numele lui, dar nu mi-a venit nicio idee. Apoi am renuntat si gândul mi s-a asezat usor pe umeri. E un titlu care a venit singur. De aceea îmi place.

Am să scriu pentru mine si pentru toti cei care doresc să citească si să-si lase gândurile să zboare în acelasi stol cu ale mele, în alte stoluri ori aiurea. Nu sunt un om disciplinat si gândurile mele sunt aidoma mie. Deseori ies din rând, zborurile nu-mi sunt line, dar iubesc oamenii si nu-mi place să las seara să cadă peste supărările noastre.

Când zborurile ni se vor intersecta, gândurile încrucisa-se-vor, uneori armonios, alteori mai zbuciumat, viata însăsi fiind, când confruntare, când împreună lucrare, dar putem lucra la croiala unor pânze de idei, poate nu obiective, dar păstrătoare de căldură si mereu utile pe cale.

Si acum, vorba lui Avram Iancu: "No, gata? No, hai!"