vineri, 29 octombrie 2010

Spectator la "Târfă de lux"

Un act de cultură miscă, tulbură, te duce aproape de miezul gândului împletit cu simtirea cea mai pură...

Am aflat despre "Târfă de lux" pe facebook. Citeam postări care făceau reclamă spectacolului, încă de când era doar în stadiul de repetitii. La început, mi-a atras atentia pentru că o mai văzusem pe Dorina la televizor. Apoi mi-a plăcut să văd cât suflet puneau actorii în realizarea acestuia. Dorinta de a-l vedea a crescut si a început să mi se pară nefiresc să nu particip la eveniment. Mă încurca, însă, ceva. Eram obisnuit să merg la spectacole la care poate merge si fiul meu. El are 13 ani. Titlul...hmmm... Da, stiu...eticheta. Îmi imaginam cum ar fi sunat dacă diriginta lui l-ar fi întrebat la ce piesă de teatru a fost...

Ei bine, a venit ziua spectacolului... A fost ciudat să merg singur, fără ai mei. M-am simtit ca un adolescent întârziat, dar am trecut peste asta, doar ca să fiu acolo.

Povestea fetei care a fost abuzată, crescută în promiscuitate, cu iluziile ei autoadministrate, cu visurile si cu trăirile ei, cu nevoia de sigurantă... Frivolitatea si tristetea... Seductia ca mijloc de supravietuire... Iubirea si teama... Lupta pentru a iesi din carapacea durerii si frica de a se ridica altfel decât într-un vis frumos... Fascinantă lecţie de viaţă...

Cineva mi-a spus ca e vorba despre superficialitatea bărbatului, a celui care vede doar sex sau propria mărire într-o relaţie, altcineva i-a replicat că, de fapt, e vorba despre superficialitatea femeii, care, între un macho şi un om aşezat, între unul care profită de ea şi unul care vrea sa o ajute...îl alege mereu pe primul, care, între vis şi realitate, alege sa fie bovarică... Cred, însă, ca a fost, cu adevarat, o poveste despre superficialitate si ipocrizie, despre destin si iubire, despre viaţa, despre...noi.

Obsesia ei de a se îndrăgosti de un om care ştie să taie lemne, care ştie să facă focul, este cea care m-a urmărit cel mai mult... Pentru mine, a fost cheia povestii. Mi-o imaginam...copilă fiind şi tremurând de frig, privindu-l peste gard pe vecinul care tăia lemne... Un astfel de om trebuia sa fi fost un erou... Omul care aducea caldura in familie...

Da, suntem cu adevarat superficiali... Vedem si judecam omul dupa aparente...fara sa ne facem timp si fara sa ne sinchisim sa-l cunoastem. In jurul nostru se petrec drame pentru care ne grabim sa atribuim cate o vina, daca se poate, chiar celor care sufera cel mai mult.

As mai fi avut multe de scris despre ceea ce am trait in timpul piesei si dupa aceea, dar mai las si pentru comentarii...

Un spectacol fascinant, care nu te lasa sa lenevesti, din care fiecare isi ia propria portie de viata...



joi, 21 octombrie 2010

Comuni..care?


Călătoresc cu trenul... Acum vreo 15 ani trenul îmi era, când prieten, când dusman... Ati ghicit... Mă ducea, mă aducea... La si de la scoală, la si de la muncă... O dată m-a dus si în armată. Aveam umerii uzi de lacrimile iubitei mele si ale mamei, iar tatăl meu fugea pe lângă mine, cu valiza în mână, că am urcat în ultima clipă... De obicei, „dusul” îl asociam cu un aer somnoros care plutea prin fiecare compartiment, cu sforăituri în întuneric, iar „întorsul” cu tantici si neni plini de sfătosenie. Doar la coadă la pâine sau la carne mai socializam asa, numai că acolo erau de obicei aceleasi persoane. În tren, însă, aveai ocazia să cunosti până la amănunt, mult mai mult decât îti doreai, poate, vietile unor oameni despre care nici nu stiai că există.

Cineva spunea că psihologul cel mai bun este omul din tren, cel căruia esti gata să-i oferi secrete nebănuite, cu gândul că le va lua cu el în zări îndepărtate... Asta, dacă nu cumva ai de-a face cu un prieten de-al sefului tău sau chiar cu vecinul cel nou. :))

Cozile la carne duse sunt... Doar fibra aia alunecoasă care ne face să adulăm, să alegem si apoi să urâm dictatori a rămas. Nici trenurile nu mai sunt ce au fost. De fapt, trenurile sunt... Unele cochete, altele de-a dreptul jegoase, ajung cam tot la fel de târziu, dar...noi suntem altfel. Uitati, eu stau cu laptopul în fată si scriu. Vecinul meu, de asemenea. În fata mea, o fătucă stă cu nasul în telefonul mobil. Nu vorbim, nici nu ne privim, iar distanta este prea mică. Îmi aduc aminte că veneam odată de la Oradea, tot cu un rapid. Nu aveam laptopul la mine. În fata mea era o domnisoară. M-am uitat la cele patru scaune, cu o masă între ele, apoi la ea. Parcă eram la restaurant... Am salutat-o si am început să vorbim, că era aiurea să tăcem. Ei, acum stau după carapacea informatică...

Parcă mi-e dor să mai ascult minciuni spuse cu sfătosenie de vecini în fata blocului sau bârfe ale bătrânilor iesiti la băncuta din fata casei. Mi-e dor de...oameni, asa cum sunt ei, nu cosmetizati pe internet. :) Hopa! Nu mai am semnal. Ce bine!

luni, 11 octombrie 2010

Patrioti?

Astăzi, un prieten mi-a vorbit foarte mult despre patriotism. Prea mult... Nu că nu mi-ar fi făcut plăcere să-l ascult, dar patriotismul se trăieste si se măsoară în fapte. Un alt prieten îmi spunea că a fi patriot înseamnă a stinge lumina la serviciu în timpul zilei si a aduna gunoaiele din jurul tău, oriunde ai fi. "Let's Do It, Romania!" nu prea sună româneste, nu?

No, hai să scăpăm de plastic!


La Tebea, lângă statuia Crăisorului Muntilor, stau câteva lăzi de plastic. Asa arată si România de azi. Istorie si plastic...

sâmbătă, 9 octombrie 2010

"Si te iubesc atât de..."

Amintiri


Am citit articolul postat de Mihai Cuza si cafeaua mi-a rămas nebăută... Mi-am amintit de unul dintre bunicii mei. Sfătosenia lui... Cum le stia el pe toate... Venea tot a doua zi la noi, pentru că împărteam laptele luat pe abonament de la alimentara. O zi noi, o zi el... Eram în vacantă si mă trezeam la auzul glasului lui... Îl auzeam cum povestea în bucătărie cu tatăl meu. De obicei, erau discutii despre locul său de muncă, despre colegii săi... Din auzite, îi stiam pe toti. Făceau parte din viata mea.

Îmi amintesc cum râdeam când ne povestea iar si iar o scenă de luptă din război, strigătul dusmanului care-l ataca... Ne amuzam că ne tot repeta scena, dar poate nu ne-am pus niciodată cu adevărat în locul lui. Noi ne temem pentru mult mai putin... El era în fata mortii si cel care putea să i-o aducă, probabil îngrozit si el, a eliberat un strigăt care a rămas până în zilele de azi. Strigătul acela face parte din istoria familiei mele, pentru că în acea luptă bunicul meu a învins. Dacă pierdea, mai avea cine să râdă de repetarea povestii?

Bunicul meu...era un om care nu putea să nu lase urme pe unde trecea. Era vesel, avea un spirit critic si avea două cuvinte cu care îi eticheta pe cei pe care nu-i plăcea: unul era pentru bărbati, celălalt pentru femei... La înmormântarea lui, aveam impresia că-i aud râsul... Multi dintre cei pe care-i etichetase erau acolo.

Îi plăcea politica... De câte ori mergeam la el, adult fiind, scotea o sticlă cu rachiu făcut cu zahăr ars si puneam tara la cale... Mă bucuram să-l ascult. Rachiul rămânea nebăut, dar clipele acelea le sorbeam în suflet. Acum le scot si ele îmi zâmbesc. Nu stiu de ce le lăcrimez, că sunt plăcute.

Bunicul meu... Sunt atâtea de scris... A fost un bunic bun. Nu stiu dacă el stia asta, dar tare as vrea să afle. Si el...si celălalt bunic...despre care voi mai scrie, cu sigurantă, căci amândoi, în moduri cu totul diferite, dar la fel de pregnant, au contribuit la ceea ce sunt.

Acu' să-mi beau cafeaua. E bună, Mihai. :)

vineri, 8 octombrie 2010

"Toamnele de altădată"

Unde ne e soarele?


După o vară călduroasă si prelungită, am picat direct în lupta dintre toamnă si iarnă. Vitregiile naturii sunt întregite de tulburări sociale. Nu mai avem timp să alergăm prin pădurea ruginie, nu mai stim să ne oprim si să admirăm. Unde ne sunt toamnele roditoare, romantice, unde ne e soarele de octombrie? Unde e linistea copilăriei, unde s-a dus sfătosenia vecinilor? Suntem încruntati, îngrijorati, revoltati... Ce e cu noi?

joi, 7 octombrie 2010

Fărâme de autenticitate...


Cineva se întreba dacă a comunica pe facebook e de bine sau nu. Cred că, într-un fel, e ca si cu telefonul mobil: poti pune o punte spre oameni care te zidesc sau poti să-ti pierzi timpul în zadar, ori chiar să-l folosesti în detrimentul tău.

Am întâlnit, în viata de zi cu zi sau pe net, oameni cu care îmi face plăcere să schimb idei, oameni care îmi fac bine si pe care as vrea să-i tin aproape. Prin urmare, pe bloguri, pe facebook si oriunde altundeva, caut fărâma de autenticitate si de omenie si mă hrănesc cu ea. Sunt cam flămând, dar nu vă îngrijorati! Chiar dacă nu pare multă, autenticitatea creste, pe măsură ce ne înfruptăm din ea.

miercuri, 6 octombrie 2010

Început de zbor...


Astăzi am decis să-mi fac blog. M-am gândit un timp la numele lui, dar nu mi-a venit nicio idee. Apoi am renuntat si gândul mi s-a asezat usor pe umeri. E un titlu care a venit singur. De aceea îmi place.

Am să scriu pentru mine si pentru toti cei care doresc să citească si să-si lase gândurile să zboare în acelasi stol cu ale mele, în alte stoluri ori aiurea. Nu sunt un om disciplinat si gândurile mele sunt aidoma mie. Deseori ies din rând, zborurile nu-mi sunt line, dar iubesc oamenii si nu-mi place să las seara să cadă peste supărările noastre.

Când zborurile ni se vor intersecta, gândurile încrucisa-se-vor, uneori armonios, alteori mai zbuciumat, viata însăsi fiind, când confruntare, când împreună lucrare, dar putem lucra la croiala unor pânze de idei, poate nu obiective, dar păstrătoare de căldură si mereu utile pe cale.

Si acum, vorba lui Avram Iancu: "No, gata? No, hai!"