duminică, 27 mai 2012

Outsider











Simtindu-mă 
peste tot
si nicăieri 
acasă...
Mi-e prea putin
si...uneori...
prea mult.
În trecere 
pe-aici...
armonios...
vă salut

duminică, 20 mai 2012

Sfintii din inimile noastre

Biserica "Sfintii Apostoli Petru si Pavel" din Ghimbav este tot mai aproape de sufletul meu. Îmi aminteste de catedrala din Cluj si de cea din Sighisoara, una a studentiei, perioadă în care inima îmi vibra pentru prima dată cu adevărat crestineste, iar cealaltă din copilăria trupului si a sufletului. Gândul la catedrala din Sighisoara îmi ridică pe valul memoriei afective momentele frumoase ale cununiei, ca si strădania bunicii mele de a mă aduce, copil fiind, la biserică...în vremuri atee...

Pentru toate aceste amintiri si Dumezeu mai stie pentru ce, am intrat iar în biserica din micutul oras. De prima dată când am păsit aici...am observat în partea din dreapta...pictura care-l reprezintă pe Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare. Toată pictura este frumoasă, iar biserica este impresionantă prin arhitectura sa fizică, dar si prin cea a trăirii duhovnicesti, însă privirea mea rămâne mereu asupra chipului acestui sfânt, născut în anul 354, foarte învătat, ajuns la curtea împărătească si retras apoi în pustie, devenit una dintre figurile reprezentative ale Patericului Egiptean. Privindu-i chipul... Hmmm... Pe cine vedeti voi în această icoană? Cu sau fără voia lui... pictorul ne-a adus în fata ochilor imaginea părintelui Arsenie Boca, iar inimile noastre si-au amintit sfintenia sa.  Părintele Arsenie, cel atât de iubit de popor si urât de autoritătile atee, nici astăzi nu este privit altfel, asa cum se întâmplă si cu alti sfinti prigoniti de regimul dictatorial anticrestin. De ce oare? Îmi amintesc cuvintele lui Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor: Ateismul va fi învins, dar să fiti atenti cu ce va fi înlocuit! 

Din fericire, în România mai sunt biserici vii si oameni care ne ajută să păstrăm amintirea sfintilor recenti si vesnici, dincolo de vâltorile sau de băltirea din spectrul mult sau mai putin politic.


duminică, 6 mai 2012

Pacea, dreptatea si iubirea...

Pacea si dreptatea vin de la Dumnezeu... După Înviere, când s-a arătat apostolilor, Hristos i-a salutat: "Pace vouă!" Apoi, Sfântul Serafim de Sarov ne-a dat sfatul: Dobândeste pacea, si mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Pacea este, deci, de la Dumnezeu. Dreptatea, asisderea. În psalmul 98 citim că însusi Dumnezeu a întemeiat dreptatea. De ce oare ne spun atunci părintele Arsenie Papacioc si Sfântul Ioan Scărarul că "pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea"? De patru ori mai mare... Asa o fi fost mereu si asa va rămâne? 

Părintele Valerian, fostul actor Dragos Pâslaru, prin curtea Mănăstirii Frăsinei...ne spunea că noi, crestinii, suntem în trecere pe aici, prin lume. Venim dintr-o lume a dreptătii si a păcii, a iubirii si acolo ne vom întoarce. Acolo...pacea si dreptatea sunt infinite, deci egale. Între noi, însă, atât dreptatea, cât si pacea sunt percepute în logica omenească, inteligibilă... Dreptatea, cea cu capul spart, suferă din ce în ce mai mult...si o găsesti ascunsă si timidă. Dacă pacea noastră ar rămâne egală cu dreptatea, cât război ar fi în noi? Probabil că ne-am autodevora. De aceea, înfometati de dreptate, avem doar sansa păcii interioare, neconditionate, cea în care primim succesul ca si insuccesul, câstigul ca si pierderea, lauda ca si insulta... 

Pacea este, deci, pasaportul nostru spre lumea Dreptătii, iar Iubirea e tintă si îmbrătisare. În Pace, colt de Rai răsare în jurul nostru, presărat cu Iubirea cea în toate formele, de sus izvorâtă si revărsată asupra semenilor celor iubitori si neiubitori. Si, pentru că pregustarea Raiului e cea care ne dă puterea de a rezista discrepantei dintre pace si dreptate, i-am primit în dar pe toti cei pe care îi iubim si care, iubindu-ne, păsesc împreună cu noi, mai timid ori mai îndrăznet, pe Cale. 

Păsim împreună... Nu suntem niciodată singuri. 

marți, 1 mai 2012

Păpădia si savoarea gestului simplu


Priviti-o! Are un galben extrem de frumos, care ne încântă privirea, mai ales în combinatie cu verdele. Nu e deloc pretentioasă, umple câmpurile cu frumusetea sa simplă si pătrunzătoare. Efectele sale curative sunt peste tot lăudate. În plus, le dăruieste copiilor "fluierice" si miniparapante ingenioase. Cine nu nu-si aminteste cum lua în copilărie codite de păpădie si, spunând formula magică: "Păpădie, die,/ fă-te fluierie!/ Că de nu te faci,/ Te dau la gândaci!", îsi făcea un instrument amar care scotea sunete de trompetică? Cine nu a suflat măcar o dată, încântat, o păpădie care tocmai si-a asezat semintele în parapante, asteptând vântul binefăcător care să le împrăstie pe câmpii ori pe dealuri însorite? Cu o emotie de început de lume, ca un generator de vânt primordial si dătător de viată, cine nu simtea bucuria lansărilor semintelor cu parapantele magice si, totusi, atât de firesti? Păpădia face parte din copilăria noastră, e un element esential, fără de care, acum, ne-am simti în nesigurantă, ca atunci când vezi locul gol, ori schimbat, în care, demult, fusese căsuta bunicilor. 

Cu toată frumusetea ei, însă, păpădia, această atât de dăruită si de generoasă plantă, a intrat în banalitate. Trecem pe lângă ea aproape fără să o observăm, prăfuiti de grijile zilnice, uneori în căutare de flori rare. În snobismul nostru, căutăm plante foarte pretentioase si zgârcite în daruri, care au ca principale calităti raritatea si autocentrarea. Generozitatea păpădiei esuează în mintile noastre într-un ocean de indiferentă. Apreciem ceea ce este rar si costă mult, uitând că Dumnezeu e boier si ne dăruieste din belsug tot ceea ce e spre binele nostru. 

Ati încercat vreodată să-i dăruiti unei persoane dragi o...păpădie? Eu am făcut-o...în copilărie. Ba chiar un buchet am adunat si i l-am dăruit mamei. S-a bucurat mama si am învătat atunci că păpădia e frumoasă. Mai multi copii am văzut adunând păpădii. Nu stiu dacă azi, pervertit fiind de influente ipocrite, as mai avea curaj să dăruiesc cuiva un astfel de buchet. Copiii au acea puritate iubitoare de adevăr, căci nu mult a trecut de când sufletelele lor au coborât din locul frumusetii. Copiii, albinele si oamenii care iau viata în serios, cu toate darurile care o însotesc, iubesc păpădia si apreciază generozitatea cu care ea se deschide celorlalte fiinte. 

Mă duc să culeg păpădii. Depănând amintiri...aici...cu voi...mi-am amintit că frumusetea e în grădina noastră si că fericirea e capacitatea de a aprecia darurile din fiece clipă.