luni, 31 octombrie 2011

Zâmbet ascuns

Mă risipesc
în fiecare om
şi mă adun
în fiecare suflet.

Mă pierd în orisicare gând
Mă regăsesc apoi
Într-un Cuvânt.

Mi-e dragă
Sclipirea cea de Chip
În colţ de inimă
Ascunsă.

Si fredonez
O veche melodie
Din strop de Rai
Usor…
Prelinsă.

duminică, 30 octombrie 2011

Despre ratare si rezistentă

De multe ori, când cineva vrea să jignească, i se adresează celuilalt făcându-l "ratat". Ratarea, însă, e posibilă atunci când esti în fata unei ocazii, când ai toate atuurile si esti la un pas de cee ce se consideră a fi reusită, dar îti fentezi norocul cu gratie. De aceea, nu oricui i se potriveste această etichetă. Ratat este cel ce are abilitățile necesare succesului si oportunitatea, dar sutează în bară. Andrei Plesu spunea că "dacă s-ar institui un premiu Nobel pentru ratare, românii l-ar monopoliza pentru un secol". Au trecut 35 de ani de când a emis această ipoteză si mie nu mi s-a confirmat. Ce-i drept, as mai avea ceva de asteptat, dar îmi voi asuma dreptul de a mă îndoi încă de pe acum, căci atunci când se va plini vremea nu voi mai fi p-acilea.

Când ti-ai ucis elitele sau când ai încercat să le anihilezi umflând pușcăriile cu ele, când ai instituit pentru o perioadă nedefinită criterii întoarse, când cei care mai au câte o scânteie mușcă din tărână, iar ipocrizia este politică de stat, când nonvaloarea se îmbracă strălucitor si este ovationată în piete, iar tot ce e valoros zace uitat, se mai poate vorbi despre ratare? Nu, nici  vorbă. Cum să ratăm dacă nici măcar nu ajungem să ne apropiem de poarta adversă?

Igas s-a referit la un alt politician făcându-l ratat. Da, cred că avea dreptate. Domnia sa este prototipul omului de succes în România. Sfertodoct ajuns ministru. Bravo, bravo! În comparatie cu el, toti profesorii sunt niste ratati rupti în coate. Din păcate, România e plină de igasi: unii cu bacalaureat, altii cu licentă, cu master, doctorat si/sau studii postdoctorale. Ce mai contează, când nu e sigur că un absolvent de facultate stie să scrie măcar româneste?

În tara în care regulile se aplică după bunul plac, în care nu esti nicio clipă sigur că ai vreo sansă să reusesti prin propria competentă, m-as bucura să fiu un ratat, să mă aflu în fata portii si să nimeresc bara. Cine mai poate face asta? Anormalitatea e singura stare firească în societatea de azi. Ati auzit discursul Regelui? E anormal prin decentă, moralitate si consistentă. El nu se încadrează în peisajul României care l-a votat pe Băsescu. Nici strigătul fostilor detinuti politici nu este auzit de popor, desi sângele martirilor hrăneste sufletul neamului.

În România cea întoarsă pe dos, nu cred decât în ratati. Oameni buni, nu vă adaptati! România autentică se bazează pe rezistenta voastră.


sâmbătă, 29 octombrie 2011

Capcana justitiarului pripit

Un tânăr înota... Nu se descurca prea bine... La un moment dat...a intrat în panică si a început să dea haotic din mâini si din picioare, în timp ce înghitea apă... Aflat în apropiere, un alt tânăr a încercat să-l ajute, dar instinctul de supravietuire al celuilalt l-a transformat pe salvator într-un element de sprjin disperat. Simtind că si el e în pericol, cel care a venit să acorde ajutor a intrat, la fel de speriat,  în programul automat de autosalvare cu orice pret... Dacă nu intervenea un salvamar, se înecau amândoi.

Un alt tânăr încălca în mod repetat legea si plătea în mod regulat cu ani din viată pentru asta. Un justitiar de aiurea, văzând comportamentul antisocial al acestuia, s-a gândit să-i dea o corectie. Din păcate, la fel de antisocială... O fi câstigat cineva? Că amândoi au înghitit aceeasi apă murdară.

Salvamar! Nu există salvamar? Ei bine, luând aminte la noi însine si păstrându-ne gândul cel bun, putem întinde o mână de ajutor. Reusim, oare, fără să ne lăsăm încoltiti de propriile slăbiciuni? Oriunde am fi, putem încerca. Iată un exercitiu de autocunoastere!

miercuri, 26 octombrie 2011

Pe Mures în...sus

Pe Mures, într-un frumos oras din vestul tării, există această terasă... Când m-am simtit mai trădat si mai nedreptătit ca oricând, am mers cu un prieten la o bere pe râu. Mi-a spus că acolo toate grjile si supărările sunt luate de apă si duse departe...

Cât de important e să lasi tot ce te doare si te supără să fie uitat la vale si, mai ales, cât de frumosi si de binefăcători sunt prietenii! Astăzi înteleg că toată vâltoarea prin care am trecut a avut sensul ei. Dumnezeu mi-a trimis oameni frumosi si mi-a arătat adevărata fată a mierosilor si a serpisorilor. Recunoscător sunt pentru toate. În plus, simt că e timpul să înfrunt vremurile. Voi înota spre izvoare. Cât de revigorant!  

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Bucuria gestului simplu

Zgribulite vremi ne bat la poartă... Pare că omenirea se dilată, iar omenia se diluează. Si totusi...mai există păstrători de valori. Slavă Domnului! Bucuria stă în gesturile simple ale omului din noi. Căutând-o, ne vom regăsi si vom tine aproape de tot ceea ce e frumos.

sâmbătă, 8 octombrie 2011

România tenebrelor

Observ deseori zâmbetul ipocrit-superior al celor care coboară  în zonele tenebroase ale înţelegerilor ascunse, zone în care, cică, se iau adevăratele decizii şi unde se ţes realităţile viitoare. Pare că tot ce vedem noi e o reflectare vagă a celor stabilite deja în subteran.

O fi, nu ştiu şi nici nu prea vreau să ştiu. Prefer aripi, chiar frânte uneori… Nici tenebru şi nici marionetă nu voi să fiu. Libertatea mi-e mult mai dragă decât orice înregimentare profitabilă pe termen scurt. Chiar…ştiţi de ce miroase atât de greu societatea românească actuală? Pentru că nimeni nu a închis gurile de canalizare şi nu a încercat să aducă deciziile la lumină. Sau...a încercat, dar încă nu suficient. Om mai vedea.

joi, 6 octombrie 2011

Redescoperire

În ultima lună am avut parte de multe dezamăgiri în plan profesional. Proastă lună... Am simtit că tot ce am clădit s-a dus... Unii oameni în care am crezut m-au dezamăgit în cel mai neasteptat mod si nu era zi în care, plecat din localitate fiind, să nu mă astept să mai aud întâmplându-se ceva, în defavoarea mea, la locul de muncă. În tot acest timp, am descoperit, însă, cine sunt oamenii de lângă mine, în cine pot să am încredere și în cine nu. Am văzut cum vântul puterii îi încovoaie pe cei fără de coloană, cum oportunismul se catără fără să privească în urmă și am reîntâlnit, cu bucurie, PRIETENI.

Am simtit, mai mult ca oricând, că functionez doar pe motivatie intrinsecă și începusem să cred că, asta e, va trebui să mă obisnuiesc cu vântul rece pe care centrul puterii locale îl dezlăntuie cu neasteptată furie asupra mea. Nedreptătile curgeau si nu mă mai miram... Nici acum nu mă mir. Azi, însă, am avut parte de o bucurie care a compensat toată revolta si tot dezgustul pe care le acumulasem. Am câteva luni de când colaborez, ca voluntar, cu Fundatia Rafael, care se preocupă, cu un profesionalism mai putin întâlnit în România, de persoane cu dizabilităti.  Implicat fiind într-un proiect care mi-a consumat timp si efort, după sistemul "tu ne dai tot si noi nu-ti dăm nimic", o lună am lipsit dintre beneficiarii fundatiei. Astăzi, însă, m-am întors. Am deschis usa si am intrat... Era atmosfera aceea frumoasă de lucru cu care mă obisnuisem deja, în care fiecare manifestă interes pentru ceea ce are de făcut, dar presară si glume prietenesti, iar momentele de încordare creativă pândesc la fiecare masă de lucru. Asa arătau toti: frumosi si preocupati. Am păsit în sală si am avut parte de o neasteptată explozie de bucurie si de valuri de simpatie care se revărsau peste mine. Pur si simplu, am rămas coplesit si m-am fâstâcit cum nu mi se mai întâmplase de mult timp. Nu făcusem nimic ca să merit bucuria lor nedisimulată si absolut neinhibată, asa cum dincolo nu făcusem nimic ca să merit modul nedrept în care fusesem tratat. Dumnezeu le echilibrează pe toate, nu asa cum ne asteptăm noi, ci într-un mod minunat. 

Persoanele cu dizabilităti ne cer uneori atât de putin si ne fac cele mai surprinzătoare daruri. Sunt oameni frumosi, care iubesc, se bucură, suferă, se revoltă uneori, iar alteori te coplesesc cu bucuria pe care o emană. Eu astăzi am primit acest nepretuit cadou si vreau să-l împărtăsesc cu voi, poate pentru că e prea multă bucurie sau poate pentru că am redescoperit cât de frumosi sunt oamenii.

duminică, 2 octombrie 2011

Fiti partide, nu căpuse!

De felul meu, sunt mai de stânga, dar nu cred că în România avem o stângă veritabilă. Criptocomunistii si fostii utecisti, ajunsi astăzi pe urmele idolilor lor din frageda tinerete, fac de rusine atât dreapta, cât si stânga. Mi-am pus speranțele în PNTCD, apoi am votat Alianța DA și acum simpatizez cu PNL. Pe rând, partidele care au trecut pe la guvernare au atras sperante si le-au desertificat. Totusi, nu sunt adeptul ideii că toti oamenii politici sunt la fel. Chiar dacă ar fi, eu cred că solutia nu e lehamitea politică, ci o atitudine civică activă. Politicienii trebuie să ne simtă respiratia rece si să stie că fiecare greseală le este sanctionată.

Să revenim la PNL. Personal, cred că e partidul cel mai viabil în această perioadă de criză. Nu avem nevoie nici de populisme ieftine, nici de sarcasmul tălâmb al presedintelui actual si nici de abrambureala de solutii sustinute cu tărie, chiar dacă unele sunt contradictorii. Cred într-o soluție de centru-dreapta în această perioadă, dar nu si în oportunismul ieftin. Si, când spun asta, mă gândesc la ceea ce se întâmplă zilele acestea în Codlea. Toată lumea a asistat la închiderea ucigasă de spitale, inclusiv a celui din municipiul nostru. Glasurile partidelor au fost palide. Codlenii de rând, însă, s-au revoltat. Si asta pentru că Erwin Albu a fost mereu între ei si a întretinut spiritul civic. L-am văzut acolo si stiu ce spun. I s-au pus tot felul de etichete, a fost penibilizat, înjurat, amenintat, bruscat, amendat... Totusi, s-a încrâncenat si a rămas pe pozitii. Când nimeni nu mai credea, el mai lupta. Stiti care e cel mai dezarmant adversar al cuiva care se implică? Descurajarea oamenilor. Unii dintre cei care azi se dau aliati ai lui Erwin, strigau în gura mare si scriau peste tot că e în zadar ca oamenii să reactioneze. Ei, cu acest adversar s-a luptat, cu lehamitea crescândă a codlenilor care mâncau seminte în fata blocului sau care se ascundeau în curtile cu porti mari, foste săsesti, ale propriilor case.

Atunci, când vreo 10 oameni mai rămăseseră să lupte alături de el, era nevoie de orice sprijin... Unde erau atunci partidele politice? Unde era bannerul mare pe care scrie acum "PD-L-isti, luati laba de pe spitalul nostru!" ? Au avut o mică si palidă interventie. Întrebarea e: de ce acum? De ce sunt vehementi acum? De ce nu era atârnat bannerul acum câteva luni, când pe toti ne ardea buza?

Mă întreb, dacă vor să investim încredere în ei, de ce oamenii politici nu îsi asumă ceea ce EI au făcut pentru tară sau pentru comunitate? De ce vor să înceapă cu o căpusare?  Cum să votăm o căpusă? PDL s-a dovedit a fi un partid dăunător. De ce ne-am orienta spre cei care încep incorect lupta politică? Scriu acest articol pentru că vreau să-mi păstrez speranta că mai sunt oameni politici onesti, care îsi văd greselile si se feresc să persevereze.

Este evident: lupta pentru salvarea spitalului a fost condusă si sustinută cu o determinare neobisnuită pentru noi, de Erwin Albu. A fost si rămâne o luptă civică. Dragi oameni politici, găsiti-vă alte subiecte cu care să vă laudati! Sper să aveti.

Doamne ajută!