Am citit articolul postat de Mihai Cuza si cafeaua mi-a rămas nebăută... Mi-am amintit de unul dintre bunicii mei. Sfătosenia lui... Cum le stia el pe toate... Venea tot a doua zi la noi, pentru că împărteam laptele luat pe abonament de la alimentara. O zi noi, o zi el... Eram în vacantă si mă trezeam la auzul glasului lui... Îl auzeam cum povestea în bucătărie cu tatăl meu. De obicei, erau discutii despre locul său de muncă, despre colegii săi... Din auzite, îi stiam pe toti. Făceau parte din viata mea.
Îmi amintesc cum râdeam când ne povestea iar si iar o scenă de luptă din război, strigătul dusmanului care-l ataca... Ne amuzam că ne tot repeta scena, dar poate nu ne-am pus niciodată cu adevărat în locul lui. Noi ne temem pentru mult mai putin... El era în fata mortii si cel care putea să i-o aducă, probabil îngrozit si el, a eliberat un strigăt care a rămas până în zilele de azi. Strigătul acela face parte din istoria familiei mele, pentru că în acea luptă bunicul meu a învins. Dacă pierdea, mai avea cine să râdă de repetarea povestii?
Bunicul meu...era un om care nu putea să nu lase urme pe unde trecea. Era vesel, avea un spirit critic si avea două cuvinte cu care îi eticheta pe cei pe care nu-i plăcea: unul era pentru bărbati, celălalt pentru femei... La înmormântarea lui, aveam impresia că-i aud râsul... Multi dintre cei pe care-i etichetase erau acolo.
Îi plăcea politica... De câte ori mergeam la el, adult fiind, scotea o sticlă cu rachiu făcut cu zahăr ars si puneam tara la cale... Mă bucuram să-l ascult. Rachiul rămânea nebăut, dar clipele acelea le sorbeam în suflet. Acum le scot si ele îmi zâmbesc. Nu stiu de ce le lăcrimez, că sunt plăcute.
Bunicul meu... Sunt atâtea de scris... A fost un bunic bun. Nu stiu dacă el stia asta, dar tare as vrea să afle. Si el...si celălalt bunic...despre care voi mai scrie, cu sigurantă, căci amândoi, în moduri cu totul diferite, dar la fel de pregnant, au contribuit la ceea ce sunt.
Acu' să-mi beau cafeaua. E bună, Mihai. :)
:) ce frumos!
RăspundețiȘtergere