Am întâlnit oameni care mi-au spus multe despre cele ce îi apăsau. Unii, dragii de ei, s-au si scuzat pentru cât mi-au vorbit. Nu stiau că, uneori, mai dureroasă e tăcerea.
Când un om ti-e apropiat, e trist să-l vezi cum tace, cum se retrage în carapacea lui si suferă în singurătate. Poate că are nevoie de acea solitudine pentru un timp, poate că simte nevoia să-si contemple inima întristată, dar ar trebui să nu uite că în jurul lui sunt, totusi, oameni si că unii dintre ei si-ar pune inima balsam.
Tristeti si bucurii avem destule. Neîmpărtăsite, ard în noi, pe nimeni să ne mângâie de n-om lăsa. Sufletele deschise, însă, capătă linistea si satisfactia de a-si fi alături. Inima balsam si inima-ntristată pot restabili echilibrul. De asemenea, inima înveselită sporeste bucuria exprimată.
Prin urmare, dragii mei, nu cele spuse dor, ci nespusele tristeti. Iar inima balsam si cea vremelnic întristată pot face schimb de rol, căci viata prin toate cele ne va trece. Să nu ne temem, asadar! Fiecare om are doza lui de balsam, iar cei dragi cu atât mai mult. Doar să ne deschidem... Balsamul de sus e venit si Dumnezeu veghează. N-om crede chiar deloc?
:)
RăspundețiȘtergereEheee... subiectul acesta a devenit o poveste luunga si nesfarsita!
Pentru mine este o certitudine: cei mai multi oameni sustin cu aplomb: "cuvintele dor", "cuvintele ranesc", "cuvintele ucid"!
:)
In fapt, ele ating doar zonele sensibile ale omului.... "calcaiul lui Ahile"
Da, sunt perfect de acord..tacerea, cuvintele nespuse sunt mult mai dureroase, dar, din pacate, multi nu resesc sa se exteriorizeze.
RăspundețiȘtergere