Reverie

Stau pe terasa unei pensiuni... În dreapta mea se aude Oltul fluierând, cât încă mai este tinerel, iar dincolo de el un grup de chitaristi îl îngână, ba în limba maghiară, ba în dulcele grai românesc... Tântari cu picioare enorme stau lipiti de ecranul laptop-ului, pregătiti parcă să soarbă fiecare literă asternută ori pierdută pe ecran. E atât de senin cerul si atât de deschis sufletul, încât simt că toti oamenii pot fi cuprinsi într-o nesfârsită îmbrătisare. Dor mi-ar fi, de n-as sti că Dumnezeu e peste tot si că de noi toti va avea grijă, de fiecare după socoteala Lui, necuprinsă uneori de judecata noastră, dar întotdeauna plină de iubire.

P.S.: Sunetele chitărilor au amutit... Doar Oltul e neobosit... Ozonul si greutatea zilei ce a trecut îmi apasă pe pleoape, dar nu mă-ndur să-mi închid nostalgia în cutiuta Mosului Ene. Si totusi...nu voi avea încotro. Mai savurez nitel suierul prietenos si zglobiu al camaradului meu din astă târzie seară si apoi merg să-mi astern gândurile pe pernă. Doar, doar s-or aseza. :) Pe curând!