Reverie

Stau pe terasa unei pensiuni... În dreapta mea se aude Oltul fluierând, cât încă mai este tinerel, iar dincolo de el un grup de chitaristi îl îngână, ba în limba maghiară, ba în dulcele grai românesc... Tântari cu picioare enorme stau lipiti de ecranul laptop-ului, pregătiti parcă să soarbă fiecare literă asternută ori pierdută pe ecran. E atât de senin cerul si atât de deschis sufletul, încât simt că toti oamenii pot fi cuprinsi într-o nesfârsită îmbrătisare. Dor mi-ar fi, de n-as sti că Dumnezeu e peste tot si că de noi toti va avea grijă, de fiecare după socoteala Lui, necuprinsă uneori de judecata noastră, dar întotdeauna plină de iubire.

P.S.: Sunetele chitărilor au amutit... Doar Oltul e neobosit... Ozonul si greutatea zilei ce a trecut îmi apasă pe pleoape, dar nu mă-ndur să-mi închid nostalgia în cutiuta Mosului Ene. Si totusi...nu voi avea încotro. Mai savurez nitel suierul prietenos si zglobiu al camaradului meu din astă târzie seară si apoi merg să-mi astern gândurile pe pernă. Doar, doar s-or aseza. :) Pe curând!

Domnului i-a fost dor...

Părintele Arsenie Papacioc s-a dus la Domnul...  Se bucură Cerul, căci îl primeste acasă. România crestină îsi plânge duhovnicul si stie că lacrimile-i hrănesc sufletul. De acolo, părintele se va ruga în continuare si ne va iubi, chiar dacă puscărie a primit pe ale noastre meleaguri, chiar dacă bătut si dispretuit a fost de atei , chiar dacă prea putin l-am ascultat...

A plecat cu sfintenie, asa cum a trăit... Sărutăm mâna părintelui si rănile sale, de mult timp cicatrizate, înmiresmate de iubire. I-a iertat pe toti si poporul în jurul lui s-a adunat, bucuros de binecuvântări. Domnul s-a milostivit de noi si l-a lăsat să ne călăuzească până la 97 de ani... Apoi, l-a chemat, căci si Lui dor îi era. 

Să nu ne întristăm! Zilele sfintilor sunt cele în care ei urcă la Cer si date ne sunt să ne bucurăm. O lacrimă să vărsăm si apoi să mergem prin lume asa cum părintele ne-a învătat: smeriti, iubitori, curajosi si credinciosi!  Din Rai să ne binecuvântati, părinte!

Om lângă om

Viata e plină de suisuri si coborâsuri, de drumuri line si de căi accidentate, de scaieti si de flori... Bucurii si tristeti ne încearcă, zboruri ne avântă si căderi ne trezesc, oameni vin si pleacă... Realităti si iluzii, împliniri si dezamăgiri, pe toate le trăim în astă viată. Bine e să avem oameni dragi cu care să le împărtim! O mână întinsă când esti în impas contează mai mult decât pare. Vecinul care îsi scuipă în palme si pune mâna pe lopată pentru a te ajuta la nevoie face mai mult decât să-ti scadă din efort. Vorba bună a cuiva sau tăcerea prietenoasă, gestul care arată că-i pasă... Toate acestea si multe altele se astern în sufletului omului si noi energii scot la iveală.

Viata e mai frumoasă când e împărtăsită si iubirea între oameni e dovada vie a iubirii divine. Cât timp suntem capabili să iubim si cât încă mai putem accepta cu dragă inimă un gest frumos si un gând bun, suntem vii. Să ne bucurăm, dară!  

Luminita din vâltoarea Republicii

Multimea se revărsa pe strada Republicii din Brasov... Fiecare om, însă, îsi trăia propriile năzuinte, dezamăgiri, îsi ducea propriile gânduri, propriul edificiu afectiv... De-o parte si de alta a străzii, rapide ori mai molcome, râuri de trăiri, de idei se scurgeau în destine individuale si colective...

În această vâltoare, am văzut un copil zâmbind... De ce mi s-a întipărit oare pe retină expresia lui fericită? Nu, nu primise o jucărie  scumpă, nu, nu-i cumpărase nimeni toale de firmă sau vreun scuter... Pur si simplu...găsise pe cosul de gunoi o înghetată tocmai lăsată acolo de cineva cu gusturi mai sofisticate. Această întâmplare i-a aprins în suflet si pe chip o bucurie care l-a făcut să strălucească în marea vâltoare.  

Părea cel mai sărac om din învolburarea aceea umană si...cel mai fericit. Cât de complex si cât de simplu e, totusi, omul, în esenta lui si cât de imprevizibilă e fericirea!