Mă străduiesc să scriu un articol... Am ratat de două ori... Las cu greu la o parte frustrarea pe care o resimte tiganul cu coatele tocite pe băncile scolii atunci când trece prin fatza palatului bulibasei... În România e destul de greu să urci în mod cinstit. Întreb, însă, cum ne păstrăm dorinta de a urca? Sau...de ce am mai urca? Zborul razant...e permis, dar cu grijă la înăltime... Până la urmă...cei mai multi oameni trăiesc la poalele muntilor.
Si...totusi...zborul e permis. Nimeni nu poate să-l oprească, nimeni nu poate să-i pună conditii, dacă...e zbor adevărat. Urcând...spre adevărul tău, spre înăltimea spiritului si spre iubire, păstrând adevărul cel dintâi, nimic nu te poate opri.
Oamenii frumosi sunt cei care te ridică doar cu un zâmbet, care îti sunt aproape mereu si pentru care simti că îi iubesti pe toti ceilalti. Zborul lor e si zborul tău. Îi prinzi de mână si nu întelegi de ce ai vrut să-ti faci un palat ca al bulibasei, de ce te-ai agitat si ai sperat în zadar, când fericirea e atât de aproape, iar zborul atât de firesc. Omul e făcut să plutească pe aripile îngerilor. De ce vrea să se lege de pământ? Nimic mai frumos decât omul care păstrează vii chipul si asemănarea Lui Dumnezeu.
Să zburăm, dară, oameni frumosi! Urcusul e preocuparea celor căzuti. Cu aripi sau încă fără...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu