Strecurați din Mări de Iubire, venit-am plângând în colț de lume... Am învățat, încet-încet, să zâmbim, să râdem și...din nou...să fim fericiți... Pe nisipuri fine călcat-am, iarba atinsu-ne-a gleznele și țepi nemiloși ni s-au înfipt în tălpi... Pierdut-am și pierdutu-ne-am, dar ne-am regăsit mereu în dorul cel de Sus, în gestul bun, în vorba caldă și-n oamenii dragi...
Din Rai, spre Rai, iubim, ne-mprietenim și ne zidim... Nu există iubiri pierdute, există doar oameni alături de care suntem pentru o veșnicie și ceva și oameni care spre alte ceruri plutesc... Fiecare om pe care îl iubim, fie cu agape, eros ori philia, face parte din viața noastră și ne formează într-un fel sau altul. Suferințele sunt dureri ale formării, iar fericirea e nectarul iubirii. Un om care iubește măcar o ființă a trăit deja fericirea și o poate savura oricând, căci iubirea are gust de Rai.
De oamenii pe care îi iubim până la capăt nicicând nu ne vom despărți, chiar de vom pleca pe rând spre Dumnezeu. De aceea, singura fericire de care nu ne aducem aminte cu tristețe este cea clădită pe veșnicie. Precum se știe, iubirea e singura valoare eternă. În creștinism există trei valori de bază: credința, dragostea și nădejdea. De credință și de nădejde nu vom mai avea nevoie în fața Lui Dumnezeu... Doar Iubirea va rămâne, fericire eternă...
Visul norului alb vine din nostalgia libertății depline, din dorul de acel om de dincolo de tine, din bucuria de a te recunoaște în celălalt și de a-l recunoaște în tine, din uimirea de a te regăsi așa cum nu te mai știai... Darul de a iubi este singurul care merită cu adevărat să tânjim după el... Neprețuit și nebănuit este...
