Privirea înteleaptă vede oaza dreptătii

E la modă să fii deschis, să privesti larg în jurul tău si să fii dispus spre orice experientă nouă. Priviri largi aruncăm în jurul nostru, ne deschidem mintea spre tot ce e nou... Open mind e crezul nostru... Bine e să nu încremenim în proiecte, să nu rămânem închistati si înglodati în stereotipii... Frumoasă perspectivă! Totusi, nu ne-ar strica să lăsăm privirea noastră, inima si mintea să treacă dincolo de aparente. Avem vederi largi, dar nu si lungi si, din păcate, din ce în ce mai putin profunde. De aceea ni se pare deseori nedrept ceea ce ni se întâmplă, de aceea nu întelegem si ne revoltăm. Dacă azi ni s-a întâmplat o nedreptate si mâine nu se corectează, dacă nici anul următor ori încă un deceniu, apoi să nu uităm că toate se linistesc si se echilibrează în timp. Vrem aici si acum. Ei, ce nu e aici si acum, va fi acolo si atunci... Nicio teamă!

Am întâlnit oameni revoltati că Divinitatea a îngăduit suferinte si nedreptăti, oameni disperati că dreptatea nu se arată... Da, am primit libertatea, am gustat mărul... Dreptatea rămâne, e si pentru noi, dar nu e noastră. Ea se asterne...când este timpul. Nu atunci când o cerem disperati sau revoltati, nu atunci când suntem în stare să ne doborâm dusmanul, ci chiar atunci când toate în inimile si in mintile noastre s-au linistit. Dreptatea vine. Privirea pătrunzătoare o scrutează, inima iubitoare îi duce dorul, mintea înteleaptă o asteaptă în liniste.  

Părintele Arsenie Papacioc spunea: “Pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori.” Am să mă gândesc la aceste cuvinte ori de câte ori un încă un om aruncă nedreptăti, dar...nu mizati pe asta!

Codlea: tablou de front

România în vremuri de criză... România lui Băsescu... România bocilor, trocilor, stăpânii mormolocilor...Scolile scot tâmpiti pe bandă rulantă, vorba Marelui Conducător, politistii îsi caută de lucru prin Italia, alături de cei pe care-i fugăreau la colt de stradă, spitalele s-au închis si "nici o boare de..." speranţă nu mai adie.

Si totusi...început de toamnă în Codlea... Sâmbăta după-amiaza... Erwin a sunat goarna... După o primăvară demnă, în care codlenii au arătat că au coloană vertebrală, prin reprezentanţi, bineînţeles, după o vară amorfă, justitia a dat dreptate...dreptătii... Slavă Domnului! Ministerul, însă...tergiversează...Spitalul din Codlea, închis samavolnic de cei care ar chema REBU în locul salvării, nu s-a deschis încă... Se aude că ar vrea să-l golească de aparatură... Abia acum au sesizat pericolul... Spitalul e încă dotat... Codlenii, atâtia câti mai sunt încă demni codleni, au ieşit în stradă... Erwin plăteste încă 5000 de lei amendă... Oamenii, însă, după letargia din vară, s-au trezit din nou şi îi sunt aproape... Un steag roş, galben, albastru flutură falnic... Codlenii încep să strige: "hotii, hotii, hotii!". Doamna Felicia Popa, sufletistă si alături de codleni, le spune cu umor: "Nu mai strigaţii hoţii, că vă aud şi se adună! Strigaţi: jos hoţii!"  Oamenii se amuză, dar îi ascultă sfatul. Atmosferă de civism, cu Erwin îndemnând la reacţie civilizată, la gândire, la acţiune...

Ca peste tot, apare şi Fitilius Căpuşeanu, mare luptător pentru democraţie... Sărind din barcă în barcă, Fitilius Căpuşeanu al nostru are un nemaipomenit simţ al orientării si cam puţin simţ al ridicolului. După ce a mimat lupta pentru spital, şi-a dat seama că nu câştigă capital politic şi a minimalizat rolul reacţiei democratice a cetăteanului. În piaţa publică a încercat să ia în zeflemea lupta civică a codlenilor. Erau prea puţini cei care mai strigau în sezonul primăvară/vară... Apoi, al nostru Fitilius Căpuşeanu, când pădurile Codlei erau în pericol de a fi rase, în viteză a trecut pe lângă nebunii civici, păziţi ca infractorii pentru că au îndrăznit să se opună... Cu totul altfel fost-a, însă, pusă problema când firma care rădea pădurea şi-a luat catrafusele şi a sters-o. Fililius Căpuşeanu repede şi-a tras niste poze, a scris un text în care ne îndemna să luptăm pentru pădure şi a trimis pe cineva, sub sigla unui partid politic, să culeagă roadele...

Ei bine, de data aceasta Fitilius s-a gândit să căpuşeze puţin popularitatea celui care a luptat până a rămas aproape singur, care s-a încăpăţânat să strige în pustia democraţiei şi care, iată, răzbeste să mişte ceva... Îl văd dând ocol mulţimii, intrând apoi între oameni, încercând să le atragă atenţia spre el, după care îl văd agitându-se spre Erwin... Stă el cât stă şi cere megafonul... Erwin i-l oferă... Îmi vine să râd şi nu prea... Fitilius ne vorbeste despre cum va lupta el, alături de Erwin, cum va apăra democraţia în Codlea, cum spitalul va fi al nostru... O doamnă pe care am văzut-o punând mult suflet în apărarea spitalului, care striga pe la geamuri să se trezească, în sfârşit, codlenii, contrariată de faptul că Fitilius ne spusese că nu are rost să luptăm şi acum ne spune cum se va lupta el...îi spune că se contrazice.... Foarte doct, Fitilius îi răspunde: "Doamnă, nu întelegeţi termenii..." Câţiva protestatari au înteles că doamna nu voia să se deschidă spitalul şi s-au luat de ea. Cu greu s-au liniştit, când şi-au amintit că tocmai dumneaei le strica liniştea din faţa blocului chemându-i la reacţie...

Fitilius, însă, acest banal cameleon al politicii locale, nu se va lăsa... S-a retras acum, dar va apărea când spitalul va fi deschis şi va face o poză cu Erwin. Asta e soarta lui şi cu totul alta soarta celor care se concentrează pe obiective ale comunitătii. Până la urmă, cu Fitilius încolăcit în jurul gâtului sau nu, Codlea se va trezi cu adevărat, căci goarna civică e vie. Astăzi ea e ţinută cu îndrăzneală nefirească de Erwin Albu, mâine poate că vor mai apărea codleni care să lupte până la capăt... Până atunci, dragi cetăţeni ai urbei, treziţi-vă! Reacţionaţi! Trăim în România secolului XXI şi avem drepturi civice, avem libertate de exprimare şi de gândire. Nimeni nu ne poate pune pumnul în gură. Azi sunt aceşti politicieni, mâine vor fi alţii. Nu ştim dacă aceia vor fi mai buni decât aceştia, dar ştim că dacă noi vom fi treji, dacă noi nu-i lăsăm să batjocorească votul nostru, mai e o şansă. Politica e o prostituată... Să o ducem la şcoala civică şi să o învăţăm bunele maniere! Nu ne va iubi, dar va învăta să ne respecte. Societatea civilă... Asta lipseşte. În rest...profitori politici sunt destui. 

Rezervatia Tinovul Mohos

Câteva zile de odihnă într-o frumosă statiune de munte... Dornici să facem o baie, pentru că Tusnadul nu era încă pregătit de sezon, desi eram la sfârsitul lunii iulie, ne-am dus spre lacul Sfânta Ana. Munte, soare, apă curată, civilizatie, organizatori nestresati de limite referitoare la înot, fără manele... Pe scurt, un loc excelent pentru agrement... 

Pe la ora 16 ne-am hotărât să plecăm. Mai sus putin de lac e o parcare foarte populată. Curiosi, ca tot turistul, am oprit si am vazut un grup însotit de un ghid. Aflând că se pregăteste vizitarea unei rezervatii naturale, ne-am atasat rapid grupului, fără să avem habar încotro. Ca de obicei, cele mai frumoase întâmplări apar pe neasteptate...

La intrare în rezervatie am aflat că este află deasupra unui crater vulcanic, de patru ori mai mare decât cel în care s-a format Lacul Sfânta Ana. Si aici s-a format un lac, dar deasupra lui s-a format un strat buretos de turbă si muschi, peste care a crescut o vegetatie foarte ciudată si interesantă. Ceea ce m-a frapat de la început a fost trecerea bruscă într-o altă lume, cu pomi de înăltime mică, plante carnivore (de fapt, insectivore), flori mai otrăvitoare decât mătrăguna, fructe de pădure cu efecte patologice asupra organismului uman, cu o fauna formată din serpi si sopârle... Culorile predominante sunt verde deschis si rosietic... Din când în când apar ferestre spre lac, frumoase oglinzi în care se alintă pădurea...

Mă simteam de parcă as fi intrat într-o lume de poveste sau într-un film SF din copilărie... Chiar dacă cele mai frumoase evenimente apar spontan, vă recomand să vedeti Rezervatia Tinovul Mohos, fie virtual (http://www.facebook.com/media/set/?set=a.197712556953682.50187.100001448180515), fie pe viu. Nu veti regreta. :)

Reverie

Stau pe terasa unei pensiuni... În dreapta mea se aude Oltul fluierând, cât încă mai este tinerel, iar dincolo de el un grup de chitaristi îl îngână, ba în limba maghiară, ba în dulcele grai românesc... Tântari cu picioare enorme stau lipiti de ecranul laptop-ului, pregătiti parcă să soarbă fiecare literă asternută ori pierdută pe ecran. E atât de senin cerul si atât de deschis sufletul, încât simt că toti oamenii pot fi cuprinsi într-o nesfârsită îmbrătisare. Dor mi-ar fi, de n-as sti că Dumnezeu e peste tot si că de noi toti va avea grijă, de fiecare după socoteala Lui, necuprinsă uneori de judecata noastră, dar întotdeauna plină de iubire.

P.S.: Sunetele chitărilor au amutit... Doar Oltul e neobosit... Ozonul si greutatea zilei ce a trecut îmi apasă pe pleoape, dar nu mă-ndur să-mi închid nostalgia în cutiuta Mosului Ene. Si totusi...nu voi avea încotro. Mai savurez nitel suierul prietenos si zglobiu al camaradului meu din astă târzie seară si apoi merg să-mi astern gândurile pe pernă. Doar, doar s-or aseza. :) Pe curând!

Domnului i-a fost dor...

Părintele Arsenie Papacioc s-a dus la Domnul...  Se bucură Cerul, căci îl primeste acasă. România crestină îsi plânge duhovnicul si stie că lacrimile-i hrănesc sufletul. De acolo, părintele se va ruga în continuare si ne va iubi, chiar dacă puscărie a primit pe ale noastre meleaguri, chiar dacă bătut si dispretuit a fost de atei , chiar dacă prea putin l-am ascultat...

A plecat cu sfintenie, asa cum a trăit... Sărutăm mâna părintelui si rănile sale, de mult timp cicatrizate, înmiresmate de iubire. I-a iertat pe toti si poporul în jurul lui s-a adunat, bucuros de binecuvântări. Domnul s-a milostivit de noi si l-a lăsat să ne călăuzească până la 97 de ani... Apoi, l-a chemat, căci si Lui dor îi era. 

Să nu ne întristăm! Zilele sfintilor sunt cele în care ei urcă la Cer si date ne sunt să ne bucurăm. O lacrimă să vărsăm si apoi să mergem prin lume asa cum părintele ne-a învătat: smeriti, iubitori, curajosi si credinciosi!  Din Rai să ne binecuvântati, părinte!

Om lângă om

Viata e plină de suisuri si coborâsuri, de drumuri line si de căi accidentate, de scaieti si de flori... Bucurii si tristeti ne încearcă, zboruri ne avântă si căderi ne trezesc, oameni vin si pleacă... Realităti si iluzii, împliniri si dezamăgiri, pe toate le trăim în astă viată. Bine e să avem oameni dragi cu care să le împărtim! O mână întinsă când esti în impas contează mai mult decât pare. Vecinul care îsi scuipă în palme si pune mâna pe lopată pentru a te ajuta la nevoie face mai mult decât să-ti scadă din efort. Vorba bună a cuiva sau tăcerea prietenoasă, gestul care arată că-i pasă... Toate acestea si multe altele se astern în sufletului omului si noi energii scot la iveală.

Viata e mai frumoasă când e împărtăsită si iubirea între oameni e dovada vie a iubirii divine. Cât timp suntem capabili să iubim si cât încă mai putem accepta cu dragă inimă un gest frumos si un gând bun, suntem vii. Să ne bucurăm, dară!  

Luminita din vâltoarea Republicii

Multimea se revărsa pe strada Republicii din Brasov... Fiecare om, însă, îsi trăia propriile năzuinte, dezamăgiri, îsi ducea propriile gânduri, propriul edificiu afectiv... De-o parte si de alta a străzii, rapide ori mai molcome, râuri de trăiri, de idei se scurgeau în destine individuale si colective...

În această vâltoare, am văzut un copil zâmbind... De ce mi s-a întipărit oare pe retină expresia lui fericită? Nu, nu primise o jucărie  scumpă, nu, nu-i cumpărase nimeni toale de firmă sau vreun scuter... Pur si simplu...găsise pe cosul de gunoi o înghetată tocmai lăsată acolo de cineva cu gusturi mai sofisticate. Această întâmplare i-a aprins în suflet si pe chip o bucurie care l-a făcut să strălucească în marea vâltoare.  

Părea cel mai sărac om din învolburarea aceea umană si...cel mai fericit. Cât de complex si cât de simplu e, totusi, omul, în esenta lui si cât de imprevizibilă e fericirea!