Noiembrie...

Nu am stiut niciodată care este rostul lunii noiembrie... Practic, în această lună nu e nici iarnă, nici toamnă. Avem parte doar de treceri nebune de la biciuiri ale lapovitei, la încălziri ciudate, apoi la ger, după care avem parte de o vreme lălâie...

Acum stiu... Pentru mine, luna noiembrie e cea pe care dau vina în această perioadă a anului. Da, da... E vinovată pentru anxietăti, depresii pasagere, indispozitii, esecuri... E vinovata de serviciu. Ce m-as face fără ea? :))))

Eliberare

"Mai avem patru ani de Băsescu." Acesta este gândul care m-a enervat azi dimineată. Am început să-mi număr anii cu mai multă grijă si nu mai vreau să pierd unii dintre ei. Apoi m-am gândit la oamenii din anii 30'. În acei ani si în cei de după au trecut printr-o criză, apoi prin două dictaturi, printr-un război, prin foamete, prin comunism... Unii au murit si nu nu au mai trăit deziluzia de după Revolutie si nici jalnica perioadă băsistă.

Sansa noastră este să ne restrângem orizontul de asteptări, să facem cât mai multe pentru ceilalti, dar să asteptăm cât mai putine de la oameni. Cu cât suntem mai putin interesati de satisfactii ale trupului ori de sclipiri ale trufiei,ne încorsetăm si ne prindem în chingi tot mai strânse.

Bucuriile sufletului sunt eliberatoare si vin din iubirea neconditionată, din credinta călăuzitoare si din nădejdea cea bună. Asa gândeam si asa simteam în timp ce mergeam spre biserică. Acolo am auzit pilda tânărului bogat si am înteles, o dată în plus, că lipirea sufletului de cele materiale aduce întristare si preocupări fără sens.

Eliberarea de vremuri, de preocupări caduce, de dorinte efemere, de trufasa luptă ne păstrează independenti si linistiti. Tot ce primim de la Dumnezeu si tot ceea ce le dăruim oamenilor revarsă bucurie asupra sufletului. Să primim, deci, darul divin si să-l împărtim cu toti cei dragi si, în diferite măsuri, cu toti cei pe care-i întâlnim....

Facem noi toate astea? Eu nu prea, dar tare mi-as dori.

Stiu, deci...stiu

Până de curând, conclusivul "deci", folosit la începutul discursului, era un semn al stângăciei, dar si al autosuficientei vorbitorului. Între timp, desele critici la adresa celor care trăgeau concluzii înaintea formulării ipotezelor au contribuit la controlarea fenomenului. Au apărut, însă, atoatestiutorii. Conclusivii s-au reîncarnat. "Ce se întâmplă..." (cu sensul de "vă explic eu...") Da, aceasta este introducerea reîncarnatilor. Îi auzim peste tot. Ei nu au îndoieli, nu caută adevăruri neexplorate. Menirea lor este să ne lumineze. Înainte de orice dezbatere, ei STIU ce se întâmplă si sugrumă din start orice schimb de idei. Tot ce si-ar dori este să respiri doar atunci când ei mai slăbesc strânsoarea si să întelegi ceea ce cred ei că se întâmplă.

Poate că oamenii chiar stiu ce se întâmplă, dar descurajează comunicarea, deci...mă lipsesc. A, chiar... Ati observat că foarte multi se feresc azi să mai folosească mult hulitul "deci", apelând la mult mai digerabilul "prin urmare"? Ce se întâmplă? :))

Atât de târziu...

E o duminică cetoasă... Nu am de gând să merg nicăieri... Vreau doar să mă odihnesc...departe de frământările săptămânii... Fac, însă, greseala de a nu opri televizorul. Adorm ascultând povesti penibile de si despre Elena Udrea si mă trezesc auzindu-l pe sotul sopranei Roxana Briban. Apoi apare Boc... Ne spune că si-a făcut datoria, că a dat afară nici el nu mai stie câti bugetari. Îmi amintesc de sărăcia oamenilor de cultură, de umilirea profesorilor... Triumfalism si tragedie, victoria nonvalorii asupra artei...

Ceatza e din ce în ce mai deasă... Elena Udrea a câstigat alegerile la care a participat singură. Ne spune că ar vrea să candideze mai des... Sopranei Roxana Briban i se aprind lumânări. Oamenii o plâng... Prea târziu, prea târziu...

Un dus rece, vă rugăm!

Îl văzurăti pe Soric? Încerca, bietul, să se dezvinovătească, dar s-a acoperit de penibil. Ce făcea interlopul? "Dădea bani la oameni." Si sefului politiei i se părea OK. Cămătăria e si ea o meserie de infractor de treabă. După Soricel ăsta, Nutu Cămătaru' ar putea fi fruntas în întrecerea de partid si de stat.

Nimic, însă, nu întrece în penibil ceea ce presedintele unei mici, tot mai mici părti a României a spus. Uitând care sunt criteriile de selectie în institutiile statului, în prezent pedeliste, presedintele s-a gândit să se răzbune nitel si pe protestatarii din septembrie spunând că oamenii care atunci au făcut striptis, aruncându-si chipiurile, acum s-au dezbrăcat si de caracter. Sau s-o fi referit la Roberta? Nu, nu... Nu cred. Nu făcea ea asa ceva...

Mă rog... Ideea e că Băsescu a produs cu bună stiintă o generalizare care nu-si avea locul. Nu cred că îsi imaginează nimeni că unul ca Soric a speriat cucuvelele din Cotroceni. Nici vorbă... Problema e alta. De sus, de la cel care ne minte cu nonsalantă, până la cel care închide poarta, institutiile sunt cârpite cu Sorici si Soricei, iar lumea nu mai reactionează, pentru că...pur si simplu ... etosul actual e si el un soric pârlit. Venite pe valul politic, peticele din soric virusează sistemul. Uneori sunt schimbate. Ce folos? Cu toate acestea, institutiile mai functionează...în ciuda lor...

Cât de rece ar trebui să fie dusul pentru ca nouă să ne vină mintea la cap si valorile să-si găsească locurile lor?

Eroul trist

Acest trecut si uitat 15 noiembrie mi-a amintit de un tânăr detinut... Istet, vorbăret, simpatic, cu un fond bun... Mă întrebam ce l-o fi făcut să comită infractiuni...

Într-o zi, l-am auzit povestind despre tatăl său. Le spunea colegilor că acesta făcuse puscărie multi ani, pentru omor. Tatăl infractor, fiul călcându-i pe urme... Tipic, nu? Ei bine, de data asta nu a fost chiar asa. Tatăl său, erou al protestelor din 15 noiembrie, a fost arestat de comunisti... Erou, mai apoi, al Revolutiei, răpus de gloante, s-a dus la Cer. Copilul, rămas fără grija, autoritatea si siguranta paternă, a pornit pe căi gresite.

L-am întrebat pe băiat de ce-l prezintă pe tatăl său ca pe un infractor, când el este un erou, un om cu care se poate mândri. "Credeti că ăstora le pasă că tatăl meu a murit în Revolutie, domnule psiholog? Ei îi apreciază pe criminali." Dramatic mi se pare, însă, că el însusi a ajuns să creadă si să simtă asta.

Mă întrebam... O fi doar o inversare morală individuală, una de grup infractional sau o tulburare a etosului contemporan?

P.S.: Acum doi ani am fost la Sighet. Am văzut numele tatălui inscriptionat pe peretele eroilor neamului. Sunt sigur că îsi priveste fiul din Cer si lăcrimează.

Sighisoara, dragostea mea

M-am născut în Sighisoara...în urmă cu...foarte multi ani. A fost întotdeauna un orăsel interesant... pentru turisti. Pentru noi, cei care-l vedeam zi de zi, care-i simteam mirosul, îl măsuram cu pasii si îl stiam pe de rost, era doar o asezare plăcută, cu oameni linistiti.

De la 17 ani am plecat din oras si îl vizitez periodic, iar privirea mea s-a transformat, încet-încet. Am ajuns să-l văd cu ochi încântati...de turist.

De câtiva ani îmi tot spun că voi merge hai-hui pe străzile medievalului burg, fără să mă gândesc la timpul petrecut astfel, la vizite pe care ar trebui să le fac... Pur si simplu...să mă las dus de pasi si de gând. Ei bine, s-a întâmplat... Fără să ne propunem, într-o seară ne-am trezit "parasutati" în centrul boemului oras. O bucurie copilărească ne-a cuprins si ne întreceam, atât eu, cât si sotia mea, să redescoperim locuri, să desprindem povestile lor si să i le dăruim micutului nostru.

Pe drumul care urcă spre cetate mă imaginam pe vremuri a fi un cavaler din vechime... Orasul cel cu aer învechit s-a scurs încet în istorie si fiecare clădire a înflorit, păstrându-si, în acelasi timp, atmosfera medievală. M-am reîndrăgostit de orasul copilăriei mele, de aerul său germanic, de bucuria românească de a trăi si a primi oaspeti, oglindite atât de bine si în meniul de seară: cartofi bavarezi cu cârnat alb, bere germană nefiltrată si deliciosul lichiu cu prune. Nicăieri lichiul cu prune nu are gustul atât de bun ca acela făcut în orasul meu.

Sighisoara... Oricât v-as povesti-o, mi-as simti prea sărace cuvintele. E mai simplu, mult mai simplu si mai plăcut să urcati în tren sau în masină si să-l vizitati voi însivă. Vă veti îndrăgosti iremediabil. :) Atentie! Creează dependentă!

La o cafea de vorbă...

Vă invit în cafeneaua virtuală... Miroase a idei încrucisate, a cafea bună si a "penită înmuiată". Veniti! Am făut focul si macin cafeaua. :)

http://cafeneauavirtuala.blogspot.com/

Transfigurare

De câtva timp, an de an, ziua de 14 noiembrie e cruntă... Atât de dureroasă, încât nu mai vreau si nu mai pot să o împart cu nimeni... Nu vreau decât să treacă si să le tracteze în viteză si pe celelalte trei zile triste de după ea. As vrea să vorbesc si as vrea să tac... Tac...

Din fericire, anul acesta...ziua seamănă cu una de vară, asa că pare veselă. Doar adâncul sufletului e răscolit. Am, însă, parte de linistea bisericii din Albesti, comuna în care simt că au rămas rădăcinile mele. Acolo, pe unul dintre scaunele cele mai îndepărtate, sufletul mi se odihneste. Da, acela este locul binefăcător pentru suflet si odihnitor pentru întreaga fiintă.

Binecuvântatul scaun din Albesti... E destul de vechi si scârtâie usor, dar orice tensiune se scurge, orice gând trist se evaporă, orice supărare se dizolvă... E situat la balcon si sfintii sunt atât de aproape... În stânga e pictată Nasterea Maicii Domnului, iar în dreapta Adormirea. Părintele vorbeste atât de firesc despre viată si despre moarte, despre bucuria de a fi crestin, de a trăi simplu și...în acelasi timp... înăltător... Corul cântă uneori fals, dar cutremurător si atât de frumos... Nu are voci studiate... Doar oameni cântându-i Lui Dumnezeu. Simplu, extrem de simplu... Totusi, minunat...

Mă întorc fericit...

Încrederea si curajul de a investi

Se spune că la interviurile pentru ocuparea unui loc de muncă decizia de acordare a încrederii se ia în primele 15 secunde, tot celălalt timp acordat fiind dedicat adunării de argumente care să sprijine decizia.

Oricât am sustine că avem nevoie de timp pentru a cunoaste o persoană, noi stim din primele clipe dacă ne place sau nu, dacă investim sau nu emotional în ea. E drept, în timp adunăm informatii, ne nuantăm atitudinile, ne schimbăm chiar deciziile, dar toate acestea nu dărâmă tendinta noastră de a construi relatii pe baza primei impresii.

Sunt oameni care, desi simt că au încredere, sunt extrem de precauti si investesc cu zgârcenie, altii care, din contră, investesc de la început, urmându-si instinctul...si acordând cu generozitate, poate chiar cu o oarecare doză de naivitate, credit, ajustându-si în timp atitudinea, în functie de răspunsul celuilalt.

Eu fac parte din cea de a doua categorie si îmi place curajul de a-ti urma instinctul, dar cred că justificat este si modul primilor de a actiona. Punându-mă, apoi, în rândul celor în care se investeste, mă simt impulsionat de încrederea cuiva si m-ar durea întâi pe mine înselarea încrederii.

Încrederea... Prudentă sau entuziasm... Frână sau imbold... Nu stiu voi cum sunteti, dar am putea afla... :)

Punti între suflete

Am întâlnit oameni care mi-au spus multe despre cele ce îi apăsau. Unii, dragii de ei, s-au si scuzat pentru cât mi-au vorbit. Nu stiau că, uneori, mai dureroasă e tăcerea.

Când un om ti-e apropiat, e trist să-l vezi cum tace, cum se retrage în carapacea lui si suferă în singurătate. Poate că are nevoie de acea solitudine pentru un timp, poate că simte nevoia să-si contemple inima întristată, dar ar trebui să nu uite că în jurul lui sunt, totusi, oameni si că unii dintre ei si-ar pune inima balsam.

Tristeti si bucurii avem destule. Neîmpărtăsite, ard în noi, pe nimeni să ne mângâie de n-om lăsa. Sufletele deschise, însă, capătă linistea si satisfactia de a-si fi alături. Inima balsam si inima-ntristată pot restabili echilibrul. De asemenea, inima înveselită sporeste bucuria exprimată.

Prin urmare, dragii mei, nu cele spuse dor, ci nespusele tristeti. Iar inima balsam si cea vremelnic întristată pot face schimb de rol, căci viata prin toate cele ne va trece. Să nu ne temem, asadar! Fiecare om are doza lui de balsam, iar cei dragi cu atât mai mult. Doar să ne deschidem... Balsamul de sus e venit si Dumnezeu veghează. N-om crede chiar deloc?

Vulcanul Păunescu s-a stins, dar ce frumos munte ne-a lăsat!

E o inflatie de pro-Păunescu în cetate... E chiar banal să încep si eu să scriu pe acilea despre el, dar nu pot altfel. Si stiti de ce? Pentru că am crescut cu el, am iubit cu el, m-am maturizat cu el, mi-am crescut copilul si mi-am privit părintii raportâdu-mă si la el. Adrian Păunescu a fost în viata mea, fără să mă stie....

A mai si gresit în viată, că om a fost. Iar omul Păunescu se duce la Ceruri. Contează poezia lui astăzi? Eu cred că da. Si pentru noi, cei care mai rămânem...si pentru cei care vor veni. Iar opera lui toată va fi judecată si în Cer, nu de către critici literari, ci pentru efectele ei asupra noastră. Dacă ne privim pe noi, cei care l-am cunoscut, e imposibil să nu simtim recunostintă.

Să-l pomenim în rugăciunile noastre, căci pleacă... lăsându-ne...tot ce a iubit.

Ce o fi un prieten?

Ce este un prieten? Într-un timp, credeam că este cel pe care-l poţi suna în miez de noapte, fără să te temi că va fi deranjat, cel alături de care tăcerile nu sunt stânjenitoare, cel pe al cărui umăr te poţi sprijini, cel care, oricât de departe ar fi, oricât timp s-ar fi aşternut de când l-ai văzut, e acelaşi, toate acestea fiind şi reciproce.

Astăzi, însă, e destul de vag sensul acestui termen. Prea des utilizat, s-a diluat şi generează confuzie. Chiar… Ce o fi un prieten?

Eufemismul, între balsam si sirop

Eufemismul... Dovadă de politete si de minciună, de amăgire si de autoamăgire... Mi s-a întipărit în minte ceea ce părintele Bastovoi scria într-una din cărtile sale. Zicea părintele că atunci când treci pe lângă un om care are nevoie de tine si nu vrei să-l ajuti, nu-ti spune că oricum nu avea cu adevărat nevoie de ajutorul tău sau că nu merită, ci fii franc cu tine si spune-ti: "Nu-i asa că esti purcel si nu vrei să-l ajuti?" În fata unei astfel de replici autoadministrate, putini am trece nepăsători pe lângă nevoiasi.

În copilărie, aveam un prieten al cărui obicei era să spună direct ceea ce gândea. Dacă încercai să prezinti o situatie într-un mod mai acceptabil, venea el si-ti trântea adevărul din podul casei. Nimeni nu-l plăcea pentru asta, dar lucrurile erau la locul lor.

Pe de altă parte, uneori e necesar să fim delicati cu ceilalti, să-i mângâiem si să le îngrijim rănile. Atunci eufemismul e balsam.

Când, însă, înghitim si le dăm tuturor siropuri eufemistice, nu facem decât să dulcegărim o realitate care, în mod normal, ne-ar stimula toate papilele. Să gustăm viata, cu toate ale ei!